http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro
http://coltisorderai.blogspot.ro
aaa

BANNERE


EnterClick Toate retetele sunt pe Petitchef autor prezent pe gatesteinteligent Recensamantul Bloggerilor Reprezint Dobrogea in recensamantul Bloggerilor
Icoana brodata cu margele
Retete de mancaruri. Retete culinare.
...... ... Fericiti cei Prigoniti
... http://coltisorderai.blogspot.ro

miercuri, octombrie 28, 2009

CURS DE TEHNICA SI ARTA FOTOGRAFICA

TEHNICA SI ARTA FOTOGRAFICA
Introducere
Un curs de fotografie este esenţial oricărui iubitor de imagine ce vrea să înveţe arta şi tehnica exprimării - sau măcar a percepţiei iconografice - fără să piardă prea mult timp cu repetarea unor erori, inerente oricărui început. În acest moment tehnica fotografică este într-o cumpănă cum nu a mai cunoscut niciodată în istoria sa de un secol şi jumătate. Dacă de la început până acum tehnica fotografică a constituit un amalgam fantastic de înalte elemente de optică, mecanică, şi apoi electronică, puse în slujba realizării unei imagini din ce în ce mai controlabile pe film, acum asistăm la, practic, decesul erei clasice - era de argint - şi naşterea imaginii digitale - era de siliciu. Cu atât mai mult, în momentul în care aparatele de fotografiat încep să incorporeze memorii, sisteme de operare, sisteme de dialog cu fotograful, acesta trebuie să cunoască din ce în ce mai multă optică, mecanică, electronică, să aibă cunoştinţe avansate despre soft şi despre programele de procesare ale imaginii, care încet încet au trecut de fapt din computer în aparatul de fotografiat. Uşurinţa de a folosi un aparat de fotografiat din ziua de azi poate crea falsa iluzie că o imagine de calitate se obţine uşor. Dimpotrivă, văzând noile tendinţe estetice şi editoriale ale imaginii contemporane, putem aprecia că o imagine bună este realizată numai de cel care poate controla unealta de captat imagini - şi acest lucru se poate face numai având cunoştinţele necesare pentru a face selecţia utilă. Când se foloseşte flash-ul, cât şi cum, ce raport între lumina naturală şi cea suplimentară se foloseşte, ce sistem de măsurare a luminii se utilizează şi când, ce profunzime trebuie să aibă subiectul şi deci ce diafragmă să punem, când şi cum apelăm la sistemul de stabilizare al imaginii, cum se aleg zonele de măsurare ale distanţei din vizor, cum şi de ce se memorează punerea la punct a clarităţii, când se folosesc aparate pe film de format mare şi când se pot folosi şi aparate digitale şi cu ce captor. Iată doar o parte a icebergului.
Un curs de tehnică fotografică este un curs despre peniţa poetului, despre dalta sculptorului, despre pantoful balerinei.
Cunoaşterea perfectă a tehnicii fotografice este un atu important în creaţia fotografică. Nu cred că un alergător la cursele de maşini nu ştie şi ultimul rulment sau ultima pală a compresorului de la maşina sa, pentru a obţine tot ce se poate la un moment dat, dar mai ales pentru a fi învingător.
Este drept că sunt mulţi care conduc o maşină fără să ştie unde-i motorul, dar nu cred că pe aceştia îi vom vedea stropiţi de şampania victoriei.
APARATUL FOTO

Aparatul de fotografiat: Definiţie şi componente

Aparatul de fotografiat: definiţie şi componente
Cel mai simplu aparat de fotografiat este o cutie opacă (camera obscură), cu un orificiu minuscul pe una din feţe, pe faţa opusă formându-se imaginea. Deşi foarte rudimentar, acest procedeu de fotografiere încă se mai utilizează şi poartă denumirea de "pinhole photography".
Oricât a avansat tehnica în ultimii ani, aparatele de fotografiat au aceleaşi componente de baza:
1. Corpul aparatului (camera obscură): este foarte important să fie complet izolat, astfel încât să nu permită intrarea luminii în interior, cu excepţia celei care intră prin obiectiv şi e destinată impresionării filmului. Corpul este proiectat conform unor principii ergonomice, astfel încât să permuta accesul uşor şi rapid la facilităţile aparatului.
2. Obiectivul: obiectivul permite accesul luminii în aparat şi focalizează imaginea pe film. Este elementul care determină în foarte mare măsura claritatea şi calitatea imaginii finale. Caracteristicile definitorii ale obiectivelor sunt distanţa focală şi luminozitatea.
Distanţa focală a unui obiectiv se măsoară în milimetri şi determină unghiul de câmp. În funcţie de distanţa focală, obiectivele se împart in:
- superangulare, cu distanţa focală până în 40mm;
- obiective normale, cu distanţa focală în jur de 50mm;
- teleobiective, cu distanţa focală peste 70mm.
Aceste valori sunt valabile pentru filmul de 35mm şi cresc o dată cu dimensiunile filmului folosit, astfel că, de exemplu, pentru un aparat cu film 6x6cm, un obiectiv de 85mm este normal.
Luminozitatea reprezintă deschiderea maximă a diafragmei obiectivului.
3. Diafragma: diafragma controlează deschiderea obiectivului şi determină cantitatea de lumină care ajunge pe film. Se măsoară cu ajutorul numărului f, care este de fapt un raport între diametrul fizic al deschiderii şi distanţa focală, astfel încât, indiferent de obiectiv, o anume valoare a diafragmei înseamnă aceeaşi cantitate de lumină intrată în aparat. De obicei, este controlată cu ajutorul unui inel de pe obiectiv.
Diafragma ia valori din scala 1; 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 64 etc., fiecare valoare reprezentând jumătate din cantitatea de lumină admisă de valoarea precedentă. De exemplu, o diafragma f/1,4 admite de două ori mai multă lumină decât f/2.
4. Obturatorul: obturatorul este mecanismul care controlează durata de expunere a filmului la lumină. Ca şi în cazul diafragmei, controlul timpului de expunere se face în trepte, fiecare treaptă dublând sau înjumătăţind timpul de expunere: 1/2000; 1/1000; 1/500; 1/250; 1/125; 1/60; 1/30; 1/15; 1/8; 1/4; 1/2; 1 etc. De exemplu, un timp de expunere de 1/1000 lasă să treacă jumătate din lumina admisă într-un timp de 1/500.
Obturatoarele pot fi de două tipuri: centrale (leaf shutter) şi focale (focal plane shutter).
Poziţia B pe butonul care controlează timpul de expunere reprezintă modul Bulb, în care aparatul tine obturatorul deschis atâta timp cât este ţinut apăsat butonul de declanşare.
Poziţia T - mai puţin folosită în prezent - este asemănătoare, cu diferenţa că obturatorul se deschide la apăsarea butonului de declanşare şi rămâne deschis până la a doua apăsare a butonului de declanşare.
Poziţia X indică sincronizarea cu blitzul, care se face la un anumit timp de expunere, în funcţie de modelul aparatului (1/60, 1/125 şi chiar mai puţin la modelele mai noi).
5. Vizorul: vizorul permite vizualizarea imaginii înainte de a fi înregistrată pe film, permiţând controlarea compoziţiei si, în funcţie de tipul aparatului, a clarităţii.
În funcţie de tipul de vizor, aparatele se împart in:
- aparate foto cu vizare prin obiectiv (SLR - Single Lens Reflex) - cu ajutorul unei oglinzi, care se ridică în momentul expunerii, fotograful poate vedea exact imaginea care se va înregistra pe film.
- aparate foto cu vizare laterală - vizorul este separat de obiectiv, ceea ce creează probleme la fotografierea unui subiect apropiat. În acest caz, imaginea care apare în vizor diferă uşor ca încadrare faţă de imaginea care se înregistrează pe film, fenomen denumit "eroare de paralaxă".
6. Sistemul de antrenare şi poziţionare a filmului: un aparat mai avansat permite controlarea acestui sistem, oferind posibilitatea antrenării cadru cu cadru, continuă (aparatul declanşează continuu, câteva cadre pe secundă, atât cât este ţinut apăsat butonul de declanşare), expunere multiplă (obturatorul este armat, însă filmul este menţinut pe poziţie pentru expunerea unei imagini suplimentare).
In afară de aceste elemente de bază, anumite situaţii pot impune necesitatea folosirii unor accesorii: filtre, blitz, trepied, declanşator flexibil etc.
Numarul de aur

Dacă privim lucrările unor mari artişti, fie ei pictori, sculptori, arhitecţi sau fotografi, se observă că multe dintre ele au la bază regula de aur. Conform acesteia, "pentru ca un întreg împărţit în părţi inegale să pară frumos, trebuie să existe între partea mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea mare şi întreg" (Marcus Pollio Vitruvius, arhitect roman).
Rudolf Arnheim (psiholog, s-a ocupat de psihologia artei) dă o explicaţie acestui lucru astfel: "Acest raport este considerat ca deosebit de satisfăcător datorită modului în care îmbină unitatea cu varietatea dinamică. Întregul şi părţile sunt perfect proporţionate, astfel că întregul predomina fără să fie ameninţat de o scindare, iar părţile îşi păstrează în acelaşi timp o anumita autonomie" (în "Arta şi percepţia vizuală").
Raportul de aur este un număr iraţional, 1,618033..., putând fi definit în diferite moduri, cel mai important concept matematic asociat cu regula de aur fiind şirul lui Fibonacci, un şir de numere în care fiecare se obţine din suma celor două dinaintea sa: 0,1,1,2,3,5,8,13,21,34,55 etc. Împărţind orice număr la predecesorul său, se obţine aproximativ numărul de aur. Aceste valori au mai puţină importanţă practică, nimeni nu stă să măsoare exact atunci când creează o operă de artă, dar arată că există o legătură strânsă între matematică şi artă.
Primii care l-au folosit au fost egiptenii, majoritatea piramidelor fiind construite ţinând cont de numărul de aur. Grecii au fost însă cei care l-au denumit astfel, folosindu-l atât în arhitectură cât şi pictură şi sculptură. Dealtfel el se mai notează şi cu litera grecească "fi", de la sculptorul grec Phidias. El a construit Parthenonul pornind de la raportul de aur. În pictură a fost folosit mai ales în Renaştere, probabil cea mai discutată utilizare a acestui concept fiind în tabloul lui Leonardo da Vinci, "Mona Lisa". Capul, ca şi restul corpului e compus utilizând raportul de aur-raportul divin, cum ii spunea da Vinci. În prima jumătate a secolului trecut pictorul Piet Mondrian utilizează în picturile sale "dreptunghiul de aur", având raportul laturilor de aproximativ 1.618... De fapt, lucrările sale sunt alcătuite numai din asemenea dreptunghiuri. Aceasta e considerată cea mai armonioasă dintre formele geometrice. Cu toate astea, rareori e folosit pentru cadraje. Până şi în muzică apare acest raport, se presupune ca Bach sau Beethoven au ţinut cont de el în compoziţiile lor.
Numărul de aur nu este prezent doar în artă, ci mai ales în natură. Aproape peste tot în jurul nostru îl găsim: flori (dispunerea petalelor), insecte (de pilda furnica are corpul împărţit în trei segmente, după diviziunea de aur), cochilia melcului (spirala de aur). Chipul omului are la bază acest principiu. De exemplu, raportul dintre distanţa de la linia surâsului (unde se unesc buzele) până la vârful nasului şi de la vârful nasului până la baza sa este aproximativ raportul de aur. Şi în mod sigur nu simţi că dinţii sunt dispuşi tot conform aceluiaşi principiu şi că, deşi fără să-l cunoască, medicii stomatologi îl folosesc în anumite cazuri... Sau că, atunci când scrieţi, duceţi instinctiv linia din mijloc a literei E aproximativ la 2/3 de bază=raportul de aur. La fel şi cu A,F,B,R...
Toate astea arată importanţa acestui număr, astfel că toţi marii fotografi au ţinut şi ţin cont de el în organizarea unei fotografii.
Dacă se împarte fiecare latură a cadrului fotografic în opt părţi egale şi se unesc punctele de pe laturile opuse corespunzătoare diviziunilor trei şi cinci se obţin astfel aşa numitele linii forte ale cadrului. Punctele aflate la intersecţia liniilor se numesc puncte forte. Practic se pot împărţi laturile în trei părţi egale, rezultatul e aproape acelaşi. Se presupune că subiectul amplasat pe aceste linii sau în aceste puncte determină o împărţire armonioasă a imaginii astfel încât ea nu e nici simetrică, plictisitoare, nici prea dezechilibrată. De exemplu, două fotografii de Robert Doisneau, "L'accordioniste", 1951 şi "The cellist", 1957. Sau fotografia "Poplar Trees" a lui Minor White în care toate liniile converg spre un punct forte.
Legat de reguli în fotocompoziţie, trebuie amintit că ele nu sunt rigide, nu trebuie să devenim la fel de mecanici ca aparatul nostru - aici se poate spune cel mai bine că legile sunt făcute pentru a fi încălcate. O fotografie cu subiectul principal pus într-unul din punctele forte nu înseamnă nici pe departe că e o fotografie bună, după cum o fotografie care nu respectă aceste reguli nu e neapărat fără valoare. Legile fotocompoziţiei trebuie să stea la baza interpretării personale a subiectului, ele trebuie modelate în funcţie de personalitatea fiecăruia şi de ceea ce vreţi să transmiteţi prin respectiva imagine. Dacă simţiţi că fotografia are valoare cu subiectul în centru, atunci încălcaţi regula diviziunii de aur! Subiectul trebuie să fie în armonie cu celelalte elemente din cadru. Dacă astfel se verifică şi diviziunea de aur, perfect! De remarcat că punctele forte sunt situate pe diagonalele cadrului!
Ansel Adams se impotrivea cu înverşunare regulilor, canoanelor. El spunea: "... aşa zisele 'reguli' de fotocompoziţie sunt... invalide, irelevante şi imateriale... nu exista reguli de compoziţie în fotografie, există doar fotografii bune. Cei mai mulţi fotografi încalcă "regulile fotocompoziţiei". Cu toate astea se poate observa şi în imaginile lui diviziunea de aur, de exemplu în fotografia "Aspens", 1958.
Asta nu înseamnă decât că, deşi nu era de acord cu ele, le cunoştea foarte bine. La fel cred că ar trebui să facem cu toţii...
Subiect, Compoziţie, Fotografie

În realizarea unei fotografii bune, determinant este interesul sincer al fotografului faţă de subiect. Acesta este primul pas în realizarea unei fotografii care să reprezinte cu adevărat subiectul. Din păcate majoritatea fotografilor neglijează acest aspect (al subiectului) punând în prim plan partea tehnică a realizării fotografiei (aparatul, obiectivul, filtru, ultimele achiziţii în acest domeniu). Astfel se explică multitudinea de fotografii care "nu spun nimic", plictisitoare, lipsite de interes. Aşadar succesul sau insuccesul fotografiei este în primul rând rezultatul atitudinii fotografului faţă de subiect combinată cu abordarea prin mijloace tehnice a subiectului.
Fotograful pus în faţa subiectului ales trebuie să-l înţeleagă, să intre în legătură cu el. Să afle ceea ce e caracteristic pentru acel subiect, ce trebuie scos în evidenţă, ce trebuie eliminat. Toate fotografiile vor reprezenta viziunea fotografului asupra acelui subiect. Dacă acelaşi subiect va fi imortalizat de doi fotografi imaginile lor vor fi diferite.
Ce privim prin vizorul aparatului fotografic? Ce proporţii folosim între latura mică şi latura mare? Cum facem încadrarea? Pe lat sau pe înalt? Unde trebuie plasate obiectele?
Iată câteva întrebări la care fotograful amator trebuie să-şi răspundă înainte de a realiza o fotografie de calitate. În rândurile de mai jos încercăm să dăm câteva răspunsuri.
Ce privim prin vizorul aparatului fotografic? La prima privire prin vizorul aparatului observăm o înşiruire de subiecte plasate în cadru într-o anumită ordine sau răspândite la întâmplare. Astfel, suprafaţa cadrului conţine o multitudine de elemente şi posibile subiecte care se oferă fotografului. El trebuie să discearnă ce anume va păstra în cadru şi ce va elimina. Ce este mai reprezentativ şi ce nu este. Păstrează toate detaliile, câteva sau numai unul singur care să reprezinte subiectul. Această alegere este una din cele mai importante în procesul realizării unei fotografii.
Ce proporţii folosim între latura mică şi latura mară? Cum facem încadrarea? Pe lat sau pe înalt? Proporţiile între latura mică şi cea mare a fotografiei corespund formatelor standard de filme şi de hârtie fotografică. Sunt proporţii armonioase folosite la majoritatea fotografiilor. Fotograful nu este totuşi obligat să respecte aceste standarde, alte formate putând contribui la redarea subiectului în modul în care fotograful doreşte. Aşadar avem un dreptunghi cadru. Acest dreptunghi îl putem aşeza pe latura mică sau pe cea mare (pe orizontală sau pe verticală). Din păcate considerentul după care se face această alegere la majoritatea fotografilor amatori este bazat pe ideea că "pe înalt prind şi vârful muntelui, crucea bisericii ...etc."
Formatul pe orizontală sugerează stabilitate (latura de jos sugerează pământul, cea de sus cerul, cadrul impune stabilitate). Aşadar pentru subiectele de tipul: peisaj în linişte, odihnă, deplasare pe orizontală etc. vom alege în majoritatea cazurilor încadrarea pe orizontală.
Încadrarea pe verticală pare instabilă, pare că "se poate răsturna". În cazul unor subiecte cum ar fi: deplasare pe verticală, deplasare în adâncime, tensiune, înălţime etc. este indicată încadrarea pe verticala.
Formatul pătrat de fotografie se potriveşte cel mai bine la compoziţii simetrice.
Unde trebuie plasate obiectele? În general tendinţa la fotografii amatori este aceea de a plasa subiectul în mijlocul cadrului. Această plasare a subiectului este neindicată. Dacă privim subiectul pentru câteva clipe constatăm că nu-l mai vedem decât pe el. Excesul de simetrie face ca alte detalii din fotografie să se estompeze până la dispariţie. Aşadar centrul fotografiei este considerat un punct slab al cadrului. În general subiectul se plasează în centrul fotografiei în compoziţiile unde este nevoie de o construcţie foarte echilibrată.
Punctele şi liniile forte ale unei fotografii sunt poziţiile cele mai indicate pentru plasarea principalului element compoziţional al fotografiei.
Aceste modele de compoziţie sunt doar principii de bază. Există foarte multe lucrări considerate foarte reuşite care nu respectă aceste modele. O fotografie construită după aceste principii nu va fi ratată. Îndepărtarea de la aceste principii poate conduce la o fotografie foarte bună sau foarte rea.
Despre alegerea titlului fotografiei

Alegerea titlului unei fotografii este mai degrabă o problemă filozofică decât una concretă, care s-ar putea descrie printr-o reţetă. Diferiţi artişti văd problema în mod diferit, eu vă voi prezenta nişte păreri de-ai cunoscuţilor mei. Pornind de la ideea că fotografia este o artă vizuală, ea spune ce are de spus prin imagine (conţinut, compoziţie, formă, lumină) şi nu prin cuvinte, acestea din urmă fiind elementele literaturii. De obicei când o fotografie este apreciată, sunt luate în considerare doar elementele vizuale din imagine, de cele mai multe ori chiar fără cunoaşterea titlului. Cei care cunosc metodele de jurizare la diferitele saloane sau concursuri, ştiu că juriul votează fără a cunoaşte titlul lucrărilor.
Desigur, există şi excepţii, dar sunt foarte rare. Mentorul meu, Tamas Andras este de părere că în aceste cazuri titlul fotografiei are doar funcţia de a separa o fotografie de celelalte, rolul de a ajuta fotograful la ţinerea evidenţei fotografiilor sale şi la urmărirea rezultatelor diferitelor saloane. Aceasta teorie este susţinută şi de alţi fotografi, putându-se întâlni titluri de genul: „Nud 23“, „Peisaj XXI“, „Helena 5“ etc. Sunt cazuri când o fotografie apelează la imaginaţia privitorului, fotograful creând o imagine care pentru diferiţi privitori provoacă diferite sentimente, în funcţie de personalitatea şi gândirea lor. În asemenea cazuri delimitarea fanteziei şi imaginaţiei lor printr-un titlu concret şi neinterpretabil ar fi un păcat. Oare, trebuie să dăm fiecărei fotografii un titlu? Oare este motivat gestul de a nu da fotografiilor titlu?
Iarna am avut o expoziţie cu încă doi colegi, Tamas Andras şi Horvath Sandor. Sanyi bacşi s-a chinuit foarte mult cu alegerea titlurilor, uneori a dat 2 sau 3 titluri contradictorii unei singure fotografii, a încercat să atribuie semnificaţii filozofice unor imagini a căror temă a fost doar frumosul. Andras şi cu mine n-am dat titluri. La vernisaj am primit o critică din partea doamnei Beatrice Budea, profesoară de istoria artei. Ea a subliniat importanţa titlurilor, faptul că un titlu bun poate ridica foarte mult valoarea unei fotografii. Balint Zsigmond, preşedintele fotoclubului nostru are şi el aceeaşi părere. El spune că fiecare fotografie are nevoie de un titlu, şi pe deasupra de un titlu care completează datele vizuale transmise de imagine. De exemplu dacă dăm unei fotografii pe care se vede un apus de soare titlul de “Apus de soare”, aceasta nu constituie o informaţie în plus pentru privitor. Accentuând acest lucru, se poate spune că repetarea în titlu a celor văzute pe imagine poate fi deranjator. Am prezentat câteva idei şi păreri în legătură cu titluri de fotografii. Fiecare dintre Dumneavoastră poate să-şi tragă concluzia singur.
Concluzia la care am ajuns eu este că titlul poate ridica valoarea unei lucrări, dacă o completează prin informaţia transmisă. În cazul trimiterilor la saloane un titlu este necesar pentru identificarea fotografiei. În alte cazuri însă (de exemplu expoziţie personală, album, diverse forme de prezentare) dacă nu pot să-i dau fotografiei un titlu bun, mai bine nu-i dau nici unul. În orice caz evit titlurile de genul “Nud”, “Peisaj”, “Portret” etc. şi pe cele care n-au nici o legătură cu imaginea, nu dau ca titlu unor fotografii de natură cuvinte cu înţeles filozofic sau cu mare încărcătură spirituală. Dacă nu găsesc ceva mai bun, dau numele locului unde a fost făcută poza sau numele speciei care apare pe imagine.

Cum poate un peisaj să devină o fotografie deosebită?

Câteva sugestii:
1. Culoarea. Prezenta culorilor este probabil cel mai bun indiciu că potenţialul pentru fotografiere este foarte bun. Roşul este culoarea cea mai plăcută ochiului uman. Dacă reuşeşti să găseşti această culoare, sau o nuanţă în natură, chiar şi în pete de mici dimensiuni, aranjează-ţi trepiedul şi pregăteşte aparatul de fotografiat. Dacă mai acorzi şi ceva atenţie plasării acestor pete colorate în imagine, reuşita fotografiei este foarte posibilă.
2. Norii. Aproape nimic nu mă entuziasmează mai mult în fotografierea unui peisaj decât prezenţa unor nori cu forme deosebite. Cel mai bine se prezintă formaţiunile noroase de deasupra orizontului, din apropierea zonei din peisaj vizate. La apus sau răsărit, aceste formaţiuni pot căpăta culori absolut extraordinare. Formaţiunile noroase pot crea un centru de interes dinamic şi complementar care poate conferi forţă centrului de interes din fotografie. Norii pot fi foarte folositori atunci când fotografiezi în orele "negre" ale zilei, adică în jurul amiezii. Ei pot fi puşi la treabă să difuzeze lumina destul de aspră în acest moment al zilei, sau pot fi utilizaţi la întărirea ideii din fotografie.
3. Calmul. Pentru fotograful de peisaj, o atmosfera calmă, lipsită de vânt, poate ajuta uneori foarte mult. Vântul afectează florile, frunzele, copacii, iarba, lacurile şi bazinele cu apă. Dacă te gândeşti să combini un film de rezoluţie mare, câteva filtre, o diafragmă mica pentru a beneficia de hyperfocală şi o lumină plăcută de apus, care crezi că iţi va fi timpul de expunere? De cele mai multe ori, răspunsul va fi 1/10-1/15. Fotografiezi "din mână" peisajul pe care nu vei mai ajunge să îl revezi prea curând? Probabil că este mai prudent să foloseşti un trepied şi, de preferinţă, unul bun. Apoi iţi ţii răsuflarea şi te rogi ca "mama Natura" să facă la fel. Şi apeşi pe declanşator în momentul în care vântul pare să se odihnească pentru o clipită...
4. Vremea. De câte ori am auzit că "azi nu fac poze pentru că plouă..."? Vremea rea poate fi vreme foarte bună pentru fotografiat. Ceaţa, pâcla, ninsoarea, ploaia pot conferi unor peisaje cotidiene o putere şi un impact nebănuit.
5. Poziţia geografica. De câte ori este posibil, încearcă să te plasezi fie la nord, fie (mai ales) la sud de peisajul pe care doreşti să îl fotografiezi. De ce? Pentru că aşa vei beneficia de lumină laterală. La ce este bună lumina laterală? Mai întâi această lumină accentuează relieful şi texturile, formele şi umbrele. În plus, lumina laterală permite şi folosirea optimă a unui filtru polarizant.
6. Primul plan. Cele mai bune peisaje sunt, de obicei, cele care au un prim plan puternic. Copaci, tufe, pietre, smocuri de iarbă sau de muşchi, dune de nisip, flori, aproape orice poate fi folosit pentru producerea unei adâncimi deosebite în imagine. Un astfel de amănunt poate da o iluzie de tridimensionalitate foarte importantă pentru impactul imaginii.
7. Reflexiile. Apele liniştite oferă ocazii perfecte pentru realizarea de fotografii în oglindă. Acest efect poate fi folosit pentru a dubla frumuseţea unui peisaj. Dar dacă doreşti să faci astfel de imagini, trebuie să fii pregătit să te uzi la picioare. Aceste sugestii sunt... doar sugestii, dar care ar putea ajuta la îmbunătăţirea imaginilor. Succes.

Cum să facem oamenii să arate bine în fotografii

Lumina: de obicei nu ne gândim prea mult la iluminare când avem de fotografiat un subiect care este grăbit sau nu cooperează cu fotograful. Lumina folosită însă ajută cel mai mult la redarea unei imagini de bună calitate. Dacă subiectul este în aer liber, ştim cu toţii zicala: "cu soarele în spate". Dar asta nu ajută prea mult pe subiect, care în mod sigur o să închidă ochii din cauza luminii directe prea puternice. Soluţia este de a ruga subiectul să nu privească direct în Soare, şi să compensăm umbrele apărute pe faţă cu un flash. În interior, aşează subiectul aproape de fereastra şi foloseşte lumina difuză de afară. Un film de sensibilitate mare, 400 ISO/ASA, o să ajute la reducerea contrastului şi la obţinerea unui timp de expunere suficient de mic pentru o expunere clară.

Unghiul de fotografiere: alege un unghi care favorizează subiectul. Aparatul trebuie să fie la nivelul ochilor subiectului, dar dacă vrem să "ascundem" nişte imperfecţiuni, putem să schimbăm unghiul.

Încadrează cât mai mult subiectul: eliminând elementele neesenţiale din imagine, ajută la accentuarea subiectului. Vino aproape de subiect, încadrează de la mijloc în sus, foloseşte un tele obiectiv sau zoom tele.

Atenţie la ochi: ochii sunt de multe ori partea cea mai interesantă la o persoană. Un flash direct de pe aparat în mod sigur o să rezulte în aşa zişii "ochi de pisică", pete roşii pe hârtie acolo unde ochii erau de fapt albaştrii. Foloseşte flashul cu lumina reflectată din tavan sau dintr-un perete (de preferinţă alb de culoare), şi o să obţii o lumină difuză plăcută, fără contraste mari pe faţă.

Terapia de grup: strânge un grup de oameni atât cât permite spaţiul, fără să se urce unul în spinarea altuia. Ţine minte căa fetele sunt cele mai importante şi lasă picioarele unde sunt. Nu uita de "uite păsărica!" şi totul o să fie bine.

Zece sfaturi utile pentru fotografia de iarnă

1. Pregăteşte-te pentru anotimpul rece. A face fotografie la vreme de iarnă presupune că atât echipamentul foto cât şi îmbrăcămintea trebuie să fie corespunzătoare temperaturilor scăzute. Dacă în privinţa echipamentului foto anumite lucruri sunt cunoscute - digitalul echipat cu HD nu funcţionează, aparatele cu electronică mai veche dau rateuri la frig, diafragma de la obiectivele vechi nu se închide la valoarea preselectată - ceea ce e mai puţin luat în considerare este îmbrăcămintea. Este bine să adopţi stilul de îmbrăcăminte cu cât mai multe straturi subţiri în detrimentul celei groase în starturi puţine. Pe lângă lejeritatea în mişcări, mai multe straturi subţiri formează între ele straturi multiple de aer care măresc izolarea termică a îmbrăcămintei. Corpul pierde 50% din căldură prin regiunea capului. Deci acesta trebuie protejat cu o căciulă sau şapcă dintr-un material care împiedică formarea transpiraţiei, dar are o izolaţie termică bună. Pentru aceasta polartec-ul sau flis-ul sunt foarte bune.
Pantaloni din polartec, acoperiţi cu suprapantaloni din goretex (membrană unisens care lasă corpul să respire, dar nu lasă vântul şi umezeala să intre), cămaşă de piele, şi două rânduri de pulovere subţiri din polartec peste care se îmbracă haina de goretex sunt cea mai bună variantă împotriva frigului. Dacă staţi nemişcat o perioadă de timp mai lungă e necesară o haină cu puf de gâscă care se îmbracă pe deasupra. Încălţămintea trebuie să fie lejeră, impermeabilă, iar principiul multistrat se aplică şi aici. Când este foarte frig şi stai mult timp la exterior e bine să ai mănuşi subţiri din piele cu 5 degete pentru manevrarea aparatelor peste care se trag supramănuşi cu un singur deget. Dacă situaţia impune şi trebuie să te deplasezi prin zăpadă adâncă mai mult timp, parazăpezile sunt necesare.
2. Caută locaţiile pentru fotografie din timp. Zăpada face deplasarea în teren mult mai dificilă. Cu cât e mai multă zăpadă cu atât vei pierde mai mult timp pentru deplasarea de la un obiectiv la altul. Pentru mers pe jos timpul de parcurs al unei distante se dublează sau chiar se triplează.
3. Nu parcurge niciodată traseele singur. Iarna orice obstacol îşi dublează dificultatea. Un coechipier face înaintarea mai uşoară, urmele se sparg cu rândul, iar în caz de accident - chiar şi unul banal - coechipierul e singurul care te poate ajuta.
4. Perioada de fotografiere. În timpul iernii soarele este mult mai jos pe cer astfel încât pe toată durata zilei lumina este bună, mai ales în zonele de deal şi de munte. Totuşi răsăriturile şi apusurile sunt cele mai spectaculoase momente ale zile. Zăpada amplifică cromatica caldă a acestor momente.
5. Stabilirea expunerii. Exponometrele care măsoară lumina reflectată, adică acelea cu care sunt aparatele, tind să facă o subexpunere accentuată a filmului. Dacă nu ai exponometru pentru măsurarea luminii incidente, atunci măsoară expunerea pe figura umană, pe un element colorat al îmbrăcămintei sau aplică regula diafragmei 16: într-o zi cu cer senin fără nori, în soare, expunerea corectă este 1/ISO la f=16. Dacă cerul este acoperit cu o pătură subţire de nori luminoşi, expunerea este 1/ISO la f=11; şi aşa mai departe. Întotdeauna faceţi bracketing pe supraexpuneri.
6. Bateriile sau acumulatorii sunt repede goliţi de temperaturile joase. Asigură-te că ai la tine baterii de schimb. Nimic nu e mai neplăcut ca în preajma unor subiecte pline de chiciură să ţi se termine bateriile de la camera foto. Pe cele epuizate nu le arunca. Ţine-le în buzunar un timp şi vei vedea că mai au energie suficientă pentru a le folosi mai departe.
7. Filtrele cele mai utilizate pe timpul iernii sunt cele UV la altitudini mai mari de 1000 m. Dar din trusă nu trebuie să lipsească cel de polarizare şi eventual un warming up de tipul 81A sau skylight. Pentru fotografia alb negru filtrele galben, portocaliu şi chiar roşu pot fi folosite cu succes pentru a creşte dramatismul şi contrastul.
8. Condensul este unul din inamicii fotografiei pe timp de iarnă. Când intri într-o cameră încălzită nu deschide imediat trusa foto. Lasă să treacă măcar o ora şi apoi scoate filmul din camera foto. Pe vreme extrem de rece încearcă să eviţi să expiri direct pe cameră când faci cadratura. Altfel te trezeşti că ai camera acoperita de un strat subţire de gheaţă. Când vei intra la căldură acesta se va transforma în umezeală care poate să-ţi afecteze aparatul foto.
9. Timpii de expunere trebuie astfel aleşi încât să nu fie mai scurţi de 1/500 pentru a nu afecta părţile în mişcare ale obturatorului. Aceasta se aplică la temperaturi sub -25, - 30ºC.
10. Lista cu lucrurile obligatorii pe care trebuie să le iei cu tine iarna:
a. trusa de prim ajutor
b. hărţi
c. busolă
d. telefonul mobil
e. mănuşi şi căciulă de rezervă
f. haine de rezervă
g. şnur de avalanşă dacă te deplasezi în zona înaltă
h. termosul cu ceai cald pentru o tura de o zi
i. energizante
j. ochelarii de soare

Lumina este esenţa oricărei fotografii

Tehnici de utilizare a luminii în natura. Pentru ca o imagine să existe, sunt trei elemente pe care un fotograf trebuie să le înţeleagă: lumina, compoziţia şi subiectul. Subiectul unei imagini este direct legat de scopul imaginii. Plasarea subiectului în cadru este critică pentru realizarea unei compoziţii reuşite. Dar lumina este cea care va face sau va desface o fotografie.
Fără lumină, o imagine nu ar putea fi înregistrată pe film. Iar "Fotografie" înseamnă în cele din urmă "a scrie cu lumina"... va puteţi imagina ceva mai sublim?...
Ceea ce am învăţat de-a lungul anilor este că la fiecare imagine se potriveşte o anumită lumină. Dacă lumina nu este bună, fotografia nu va fi reuşită. Un subiect excelent, cu o compoziţie bună, văzut într-o lumină plată, cenuşie şi plictisitoare, va duce negreşit la o imagine plată, cenuşie şi plictisitoare. Pe de altă parte, un subiect de zi cu zi, cu o compoziţie decentă, într-o lumină radiantă şi dramatică va duce la o imagine care se va regăsi în fişierul meu de reuşite.

Lumina din fata (in ochi). Este lumina pentru începători, când soarele luminează faţa subiectului peste umărul fotografului, oferind uniformitate. Vă amintiţi de zilele în care un unchi aşeza întreaga familie frumos în plin soare cu lumina în ochi? Şi toţi se strâmbau, deh, este greu să stai cu ochii deschişi, să zâmbeşti şi să dai bine în poză, cu lumina soarelui în ochi...
Umbrele sunt minime, din cauza luminii plate. În lumina aceasta este destul de uşor de lucrat, dar rezultatele nu vor fi prea bune. Nu există adâncime, texturile sunt ca şi inexistente, detaliile sunt şterse.
În fotografia de natură, lumina din faţă îşi are avantajele şi dezavantajele ei, dar pentru un fotograf de peisaj, este de cele mai multe ori un dezastru. Scena nu are nici o dimensiune, nu are dinamism, este ştearsă, ceea ce reprezintă defecte importante pentru dramatismul unei imagini.
Pe de altă parte, mulţi fotografi de animale sălbatice preferă lumina din fata. Deşi nu va produce cel mai impresionant efect, poate, în schimb, prezenta animalul la întreaga lui măreţie, cu toate detaliile. În toata perfecţiunea şi splendoarea lui.
Lumina din faţă poate fi un aliat în câteva alte circumstanţe: fiecare faţetă a subiectului este iluminată, în acest fel oferindu-se o cantitate maximă de informaţie. Spre exemplu, fotografii de arhitectură pot reda toate detaliile unei clădiri.
Lumina din faţă este o bună sursă de exerciţiu pentru fotografii începători. Să obţii expuneri corecte este destul de uşor, căci există puţine umbre sau zone luminate puternic, care să poată păcăli sistemul de măsurare al camerei. Această lumină este în general utilizabilă, dar nu este o idee bună să te bazezi numai pe ea.

Lumina din spate (contre-jour, "in lentila"). Aici intrăm deja în alte chestiuni... Cu lumina din spate se pot obţine rezultate cât se poate de dramatice. Forma se poate reda ca umbra sau înconjurată de o corolă luminoasă. Acest tip de lumină poate da rezultate excepţionale. Perfect, şi atunci de ce să nu utilizezi lumina din spate tot timpul? În principal, pentru că este greu de stăpânit. Trebuie să te descurci înconjurat de probleme de tip flare, expunere dificilă, contrast crescut...
Cea mai bună metodă de a trata lumina din spate este de a folosi un spotmetru. Dacă aparatul de fotografiat pe care îl foloseşti nu are aşa ceva, trebuie să te apropii şi să faci o citire a luminii în zona cea mai critică, pe care să o foloseşti mai apoi ca valoare a expunerii, cu sau fără corecţie, după cum doreşti să exprimi subiectul...
Ce banal! Ce simplu este! Unde sunt problemele majore de care spuneai? - veţi întreba. Mda, dar acum că ai expunerea corectă pentru subiect, fundalul este probabil complet şters... Subiectul tău arată perfect, dar din tot restul imaginii nu se vede nimic, totul este alb şi indescifrabil... dacă lucrezi pe negativ color, se poate realiza o printare cu mascare şi alte trucuri fotografice, iar ceva din detaliile din fundal pot fi recuperate. Dacă foloseşti dia, problema este mult mai distrugătoare, din cauza plajei de expunere mult mai redusă. Filmele dia acceptă o plajă de contrast mult mai mică. Greşelile de expunere costă şi, de obicei, nu pot fi recuperate.
Eh, dar nu trebuie să disperi. Există soluţii... Cel mai simplu este să te apropii de subiect, să elimini cât mai mult din fundal din imagine. Dacă poţi muta subiectul, pune-l într-o zona în care fundalul distrage cât mai puţin atenţia. De exemplu, fundalurile mai închise la culoare sau cele care pot fi scoase din focus merg destul de bine.
Pentru un rezultat mai “PRO” (-fesional), se poate folosi un reflector. În afară de efectul asupra subiectului, trebuie luat în calcul şi efectul asupra imaginii tale: oricine te vede cu reflectoarele, va zice: “e clar că ăsta este profesionist, jos căciula...”. Reflectoarele (suprafeţe reflectorizante colorate în general în alb - pentru o lumina mai blândă, argintiu - pentru o lumina mai dură, sau auriu - pentru o lumină mai caldă) nu fac decât să redirecţioneze lumina soarelui (sau lumina principală) spre subiect. În acest fel simplu, cu mai multă lumină pe subiect, va fi mai uşor de echilibrat imaginea, păstrându-se în acelaşi timp dinamismul luminii din spate.
Flash-ul Fill-in poate de asemenea da o nuanţă profesională imaginii. În zilele noastre, când până şi aparatele “point-and-shoot” beneficiază de posibilitatea de fill-in, această modalitate este uşor de folosit şi dă rezultate foarte bune. Dar şi aici există ceva probleme. Lumina directă de la flash este destul de dură. Dar se poate utiliza un reflector de dimensiuni mai mici pentru flash... Indiferent de modificare, cu TTL vei avea lumina corectă necesara unei expuneri bune.
O alta problema: flare. Adică cerculeţele sau hexagoanele luminoase care apar pe imagine atunci când fotografiezi cu sursa de lumină în faţă (geometria flare-ului este dată de forma diafragmei). Plus pierderea contrastului în imagine. Uneori este interesant, dar nu prea des. Aşa că este o idee bună să blochezi lumina directă în lentilă, fie cu un parasolar, fie cu mâna, fie cu altceva.
Se poate fotografia mai orişice cu lumina din spate. Dar de un dramatism special sunt siluetele. Este simplu, măsoară lumina de pe fundal şi expune pentru valoarea obţinută.

Lumina laterala. Accentuează tridimensionalitatea subiectului: forma, textura, umbre, toate devin mai evidente. Apar culmi şi vai de lumină şi umbră. Adâncimea subiectului creşte prin alternarea acestor mici zone de contrast.
Dacă foloseşti soarele ca sursă principală de lumină laterală, trebuie să fotografiezi fie la apus, fie la răsărit. În studio, în schimb, este la latitudinea ta cum poziţionezi luminile şi subiectul.
Lumina laterală poate fi folosită pentru a separa un subiect de fundal. Acest truc poate face dintr-o imagine de duzină o fotografie câştigătoare.

Lumina blândă (soft). Este nondirecţională şi produce un efect de învăluire a subiectului. Nu există lumini şi umbre prea puternice, aşa că nu se pierd detalii. În exterior, această lumină caracterizează zilele luminoase, dar cu cer acoperit, sau zonele cu umbră uniformă. În interior, acelaşi efect poate fi obţinut cu ajutorul unei cutii de lumină, a unei umbrele, sau prin reflectarea luminii pe un tavan sau perete/panou alb.
Florile şi oamenii sunt două subiecte care sunt favorizate de lumina blândă. Umbrele urâte de sub nas şi ochi sunt ca şi inexistente. Pentru flori, toate detaliile pot fi redate cu rezultate excelente în lumina blândă din zilele noroase. În lumina soarelui, contrastul este de obicei prea mare ca să poată fi redat corect de peliculă, iar un flash ar da destul de multa lumină brutală.
In studio, pentru portrete, fotografii copiază condiţiile cu lumină blândă, care te ajută mult la expunere şi nu accentuează ridurile şi liniile.

Concluzie. În funcţie de subiect, trebuie învăţat cum să utilizezi lumina pentru a obţine rezultatele pe care le doreşti.
Şi mai ales, trebuie să poţi recunoaşte acele situaţii cu totul speciale, care oferă ceva extraordinar. Pentru mine, acestea vor fi întotdeauna asociate cu lumina portocalie reflectată de pereţii lui Navajo Canyon. Aproape că puteai atinge lumina...
Profunzimea de câmp - de la teorie la practică

În momentul fotografierii, fiecare fotograf s-a confruntat cu dilema ajustării distanţei focale, mai ales în situaţia în care avea de înregistrat pe peliculă scene cu mai multe obiecte, aflate la distanţe diferite de obiectivul aparatului fotografic: să încerce să reproducă cât mai clar toate obiectele din aria de vizare sau să încerce să direcţioneze atenţia privitorului spre un obiect clar, celelalte fiind reproduse mai mult sau mai puţin clar? Decizia este simplu de luat şi este în funcţie de ideea care stă la baza fotografiei. Dacă se doreşte, de exemplu, obţinerea unui peisaj, atunci, de regulă, toate obiectele - atât cele din prim plan cât şi cele din planul cel mai îndepărtat, trebuie să fie clare. Din contră, dacă se doreşte obţinerea, de ex. a unui instantaneu, poate că este mai bine de a obţine o imagine clară a subiectului, în timp ce obiectele din mediul înconjurător, mai apropiate sau mai îndepărtate în raport cu subiectul principal, să fie redate neclar, pentru a putea sugera spaţiul tridimensional.
Dacă decizia este simplu de luat, transpunerea ei pe negativ este însă mai dificilă. În cele ce urmează, încercam să vă dăm câteva idei.
Termenul "clar" nu poate fi definit prin unităţi de măsură, acesta fiind mai mult o noţiune subiectivă. Principalul "vinovat" este ochiul. Dată fiind structura "digitală" a retinei, compusă din celule fotosensibile capabile să ofere informaţii de tipul "tot-sau-nimic", o persoană cu vederea perfectă nu poate distinge ca fiind separate, două punte sau linii decalate la mai puţin de un minut de arc. Aceasta se traduce astfel: la distanţa obişnuită de vedere a unei fotografii în format 20 x 30 cm, adică cca. 30 cm de ochi, nu se pot distinge pete sau puncte sub 0,3 mm. În schimb, petele de difuziune - obţinute prin defecte de focalizare -, mai mari de 0,3 mm, pot fi observate. O astfel de fotografie se obţine prin mărirea de aproximativ zece ori a unui negativ în format 135 (24 x 36 mm), ceea ce ne duce imediat la concluzia: petele mai mici de 0,03 mm de pe negativ, nu vor fi vizibile pe copia pozitivă, chiar şi de o persoana cu vederea perfectă, în condiţiile de mărire şi vizionare expuse mai sus. Iar reciproca - pentru a apărea clare, imaginile de pe negativ trebuie să aibă o pata de difuziune mai mica de 0,03 mm.
Profunzimea de câmp depinde de o serie de factori:
a) cel mai important factor - şi care a fost prezentat în deschiderea acestui articol - este limita considerată acceptabilă a petei de difuziune; pentru formatul 135 am arătat că aceasta este, pe negativ, de 0,03 mm (comunicat de Nikon, Pentax, Sigma), deşi unii producători de obiective declară 0,025 mm (Carl Zeiss); pentru formatul lat (120), pata de difuziune acceptabilă este considerată 0,05 mm (Hasselblad); între dimensiunea petei de difuziune şi profunzimea de câmp este o relaţie direct proporţională;
b) lungimea focalei obiectivului folosit - aflată în relaţie invers proporţională cu profunzimea de câmp;
c) distanţa de fotografiere - aflată în relaţie direct proporţională cu profunzimea de câmp;
d) diafragma utilizată - aflată în relaţie direct proporţională cu profunzimea de câmp; la deschideri mari ale diafragmei, profunzimea de câmp este redusă, iar aberaţiile lentilelor obiectivului sunt maxime; pe măsură ce se închide diafragma, creşte profunzimea şi scad aberaţiile lentilelor; caracterul ondulator al luminii determina însă difracţia la trecerea printr-o fantă sau orificiu (diafragma); la închideri mari ale diafragmei, proporţia razelor luminoase care au suferit difracţie la trecerea prin fanta realizată de iris, devine tot mai importantă, alterând contrastul general al negativului, şi deci trebuie evitată, deşi profunzimea de câmp continuă să crească. În general se consideră că efectul de difracţie devine sesizabil la diafragme cu valoarea peste 8 - 11, în funcţie de tipul obiectivului;
e) un factor extrem de greu de controlat este lipsa planeităţii filmului, care determină decalaje importante între planul în care obiectivul focalizează imaginea, şi stratul fotosensibil; decalajele de planeitate se situează la aparatele fotografice de tipul 135 la cca. 0,1 mm (o suta de microni!), ceea ce se traduce prin apariţia unei pete de difuzie la nivelul unui obiect perfect focalizat de aproximativ 0,05 mm dacă diafragma este 2 (valoarea se calculează după formula: abaterea de planeitate/valoarea diafragmei); la aceste valori ale petei de difuziune, negativul este de neutilizat! Testele au arătat că planeitatea filmului se ameliorează după cca. 30 minute de la armarea aparatului, dar asta nu ajuta prea mult!
Reglând claritatea pe un obiect aflat la o distanţă medie şi închizând treaptă cu treaptă diafragma, se observă o creştere treptată a profunzimii de câmp; de notat sporul de claritate mai accentuat în planul îndepărtat.
La o anumită valoare a diafragmei, profunzimea în planul îndepărtat devine atât de mare încât poate fi considerata infinită. În acest caz se obţin suficient de clar imagini ale obiectelor aflate de la o anumită distanţă (limita proximală a câmpului de profunzime) până la infinit, situaţie denumită "hiperfocală".
Iată şi formulele de calcul:
Notaţii:
D = diafragma
Df = distanţa pentru care se reglează claritatea (in metri)
F = distanţa focala a obiectivului (in milimetri)
Pd = diametrul petei de difuzie (in milimetri)
Hf = hiperfocala (in metri)

Pd = F/1000 (pata de difuzie = 0,05 mm) sau Pd = F/1600 (pata de difuzie = 0,03 mm)

Hf = F/(D/1000000) - pentru un Pd = 0,05 mm

Hf = F/(D/1600000) - pentru un Pd = 0,03 mm

Plan apropiat = (Hf*Df)/(Hf + Df)

Plan îndepărtat = (Hf*Df)/(Hf - Df)
Notă: dacă numitorul (Hf - Df) < 0, planul îndepartat se consideră infinit.

marți, octombrie 20, 2009

Pagina de deschidere

Cuvinte…

Mi-am adâncit palmele
În marea de cocori uitaţi
De fostele toamne în mine.

M-am întrebat apoi:
De ce cresc copacii
Cu bulgări de vise
În locul frunzelor?

Şi de ce plâng oamenii
Iarna când ninge
A toamnă dezmoştenită de vreme?

Nimeni nu poate şti
Nici măcar tu,
De acolo de unde eşti închisă
În lacrima unei pietre.