http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro
http://coltisorderai.blogspot.ro
aaa

BANNERE


EnterClick Toate retetele sunt pe Petitchef autor prezent pe gatesteinteligent Recensamantul Bloggerilor Reprezint Dobrogea in recensamantul Bloggerilor
Icoana brodata cu margele
Retete de mancaruri. Retete culinare.
...... ... Fericiti cei Prigoniti
... http://coltisorderai.blogspot.ro

marți, martie 02, 2010

DUMNEZEU MA IUBESTE ,BUNICA DE ACOLO DE SUS... MA OCROTESTE ...

              


S-a mai incheiat un capitol trist si dificil din viata mea...de azi incep altul ,dar simt ca cineva acolo sus ma iubeste... mi s-a aratat acest lucru deoarece azi va pot impartasi cateva lucruri prin care am trecut si nu credeam ca mi se pot intampla vreodata...


O sa le multumesc toata viata  medicilor,asistentelor,infirmierelor  care au avut grija de mine de cinci ani incoace si vor mai avea grija in continuare( cat timp voi avea nevoie)...Este un colectiv grozav,sunt oameni minunati, deosebiti,sufletisti cum mai rar gasesti prin spitalele noastre...


Pe data de 17 februarie(miercuri) 2010 m-am internat pentru analizele lunare premergatoare pulsului cu endoxan,adica tratamentului cu citostatice...


Joi pe 18 februarie am primit rezultatele la analize si ok-ul pentru inceperea tratamentului...
Inainte de a merge la tratament in cabinetul asistentelor,am vorbit cu cativa pacienti,colegi de suferinta...Acestia    m-au intrebat daca dureaza mult si in ce consta acest tratament...Le-am raspuns ca daca totul va decurge bine si in parametrii normali va dura cca 3 - 4 h...Era o neliniste interioara,un gol in stomac care ma macina  sau doar o presimtire..Nici acum nu gasesc explicatia. Am plecat zambind si am inceput tratamentul...Ma uitam la perfuzii,la picaturile care curgeau parca din ce in ce mai incet ,gandurile ma napadeau, capul era din ce in ce mai greu ,iar mintea mea stia ca este mai rau decat celelalte 4 sedinte din aceasta serie de citostatice...Oricum eram obisnuita cu acest tratament,il incepusem din 2006 ,dar din ce in ce era suportat si primit mai greu de organism. 
In sfarsit se terminase atat perfuzia cu citostatice cat si perfuzia de spalare,dar urma o perfuzie pentru impiedicarea reaparitiei  edemului cerebral si a unor accidente vasculare micute care tot ma sacaiau si nu-mi dadeau pace  de 4 luni incoace...Am cerut permisiunea sa merg la toaleta si usor,usor,mergand sprijinita de perete,simteam cum totul se invarte in jurul meu,zgomotul,murmurul celor din jur se auzeau din ce in ce mai putin  Nici bine nu am ajuns la toaleta ca dintr-odata a inceput sa curga sange  prin branula ,am strigat dupa ajutor pentru ca sangele venea cu o asa viteza incat am ametit...Am avut totusi taria ,puterea sa verific capacelele branulei si spre surpriza mea acestea erau perfect inchise...A venit o dna infirmiera ,m-a luat pe carucior si am ajuns inapoi pe patul de tratament din cabinetul asistentelor...
Acestea mi-au administrat tratamentul pentru aceasta situatie,iar dupa ce mi-am revenit un pic am inceput administrarea tratamentului de baza...La un moment dat am simtit din nou ca mi se face din ce in ce mai rau...Dureri foarte puternice de cap,cefalee,vertij,numai auzeam,vedeam ca prin ceata si am simtit ca sunt uda din cap in picioare...O transpiratie rece care mi-a taiat respiratia,un tremur puternic din toate incheieturile...Asistentele ma verificau in permanenta,iar in momentul in care s-au repezit spre mine  mi-a sunat telefonul...Am avut puterea sa raspund...La celalalt capat al firului era sotul meu...Am reusit sa spun decat un alo  si  am dat telefonul unei asistente ... Simteam cum plec,cum ma indepartez,usor,usor... Un pic am auzit ca prin vis cum strigau,tipau,iar apoi mi s-a rup filmul...numai vedeam,numai auzeam absolut nimic,dar nu stiu cat timp a durat ,nici asistentele numai stiau,erau atat de speriate...
In timp ce simteam cum ma indepartez am vazut chipul drag al  bunicii mele... Statea neclintita ,privea dupa care a inceput sa se indeparteze...Cu cat se indeparta ,cu atat auzeam mai bine ce se intampla in jurul meu...Ma strigau, ma intrebau unde sunt,dar nu puteam raspunde sau deschide ochii...
Intr-un final am deschis ochii si le-am vazut pe asistente langa mine.Eram in perfuzii,imi luau tensiunea ,mi-au spus ca a trecut totul ,sa incerc sa ma linistesc si  sa  ma odihnesc...
Cand m-am trezit  sotul meu era langa mine,dar nu am cuvinte sa-l pot descrie,nu pot descrie starea in care se afla ,asistentele erau speriate dar fericite...Mi-au spus ca mi-au scazut tensiunea brusc la 6 ,numai reactionam deloc ...Au luptat eroic sa-mi poata ridica tensiunea si ma readuca la viata...,dar de acum incepea adevarata batalie...Mi-era din ce in ce mai rau,vomam,nu reactionam la medicamentatie cum trebuie,tensiunea mai mult de 7 nu vroia sa creasca,iar scadea,iar urca...Sotul meu a stat langa mine,il vedeam cum suferea,ii simteam neputinta...nu avea cu ce sa ma ajute...Doar cuvintele si mangaierile parca imi alinau sufletul...Pana pe data de 27  februarie asa s-au chinuit cu mine...Dureri ingrozitoare,voma,tensiune mica,o gura de apa sau ceai daca beam vomam imediat...Eram terminata,epuizata fizic...Ii multumeam lui Dumnezeu ,ii multumeam bunicii mele pentru ca m-au iubit si m-au ocrotit in fiecare clipa...Au urmat investigatii,peste investigatii,am aflat ca am facut si un AVC frontal stanga,o dijunctie la umarul si clavicula stanga din cauza tratamentului de lunga durata cu cortizon...Cand o sa ma simt cat de cat mai sigura pe picioarele mele va trebui sa merg in vizita de lucru si la ortopedie pentru    a-mi rezolva si aceasta problema...Probabil voi sta cu umarul vreo 15-20 de zile imoblizat...Este o nimica toata , nu?
Sunt foarte multe de spus ,dar vreau sa uit aceste zile si vreau sa-mi reamintesc ziua de 18 februarie ca fiind o zi sfanta,a doua zi de nastere pentru mine,iar ziua de 1 martie cand am fost externata si am pasit in casuta mea a fost o zi superba,plina de emotii si de surprize placute...


Dar,ceva s-a intamplat totusi in aceasta zi care trebuia sa fie cea mai fericita pentru mine dupa o asemenea suferinta...


Am fost internata cateva zile in salon cu o fata pe nume ROXANA ...Era tot din Constanta,avea 37 de ani,o fetita de 13 ani si o familie minunata...,dar cu toate acestea si pe ea viata a facut-o sa sufere,poate chiar prea mult...  S-a externat  saptamana trecuta dar starea ei s-a agravat acasa si pe 1 martie la ora 11 au chemat ambulanta  dar nu au putut face nimic pentru ea...Tensiunea nu a putut fi ridicata,pulsul a incremenit,inima a cedat si intr-un final  Dumnezeu a luat-o langa el...Mult prea devreme,dar a avut nevoie de ea,de sufletul ei curat...A fost un soc sa aflu acest lucru...,mai ales ca am incercat sa vorbesc cu ea cand mi-am revenit  putintel,dar avea mobilul descarcat.. Sunand pe telefonul  fix i-am transmis totusi curaj si sanatate prin intermediul parintilor ei,apoi  si prin sotul ei care a venit la spital dupa medicamente..Imi pare tare rau ca nu am putut totusi vorbi personal cu ea.


ROXANA DUMNEZEU SA TE AIBA IN PAZA SI SA STII CA ASTAZI AM APRINS CANDELA SI M-AM RUGAT PENTRU  TINE, PENTRU SUFLETUL TAU SI SA NUMAI AI PARTE DE ATATA  DURERE SI SUFERINTA ACOLO UNDE   TE-AI DUS !!!


SINCERE CONDOLEANTE FAMILEI INDURERATE SI GREU INCERCATE !!! SUNTEM ALATURI DE VOI!!!




Astazi ,03 martie 2010 ora 14,oo este inmormantarea ROXANEI...Pentru ca starea mea de sanatate nu imi permite inca sa ma deplasez,am rugat-o pe mami a mea sa mearga la Casa Mortuara unde este depus corpul neinsufletit  al Roxanei si la inmormantare pentru a fi alaturi de familia ei, sa aprinda o lumanare,sa spuna o rugaciune si sa-i lase o floricica si din partea noastra...


Pe toata perioada spitalizarii ,mamica ei a stat internata cu ea,iar cand sotul meu sau mama mea nu erau alaturi de mine,mamica ei a avut mare grija  si de mine ...Nu am sa uit niciodata acest lucru... 


                                     SA TE ODIHNESTI IN PACE ROXANA!!!



5 comentarii:

maria elena spunea...

Valentina, foarte emotionant articolul tau, scris cu traiere, iti doresc multa multa sanatate, imi pare nespus de rau pt familia colegei tale de suferinta.

valentina ionita spunea...

Multumesc Elena ...Astazi o inmormanteaza pe Roxana si am rugat-o pe mami a mea sa mearga pentru a fi alaturi de familia ei in aceste clipe...Mama ei a stat in permanenta cu ea in apital si cand nu erau sotul meu sau mama langa mine,mama ei a avut grija si de mine...

Krista Lurtz spunea...

Draga mea dragă... Dumnezeu chiar există și ne iubește. Legătura noastră cu Dumnezeu, e una singură: directă. Eu spun că dacă Dumnezeu mi-a dat încercarea asta, îmi dă și puterea să lupt, de fapt puterea o avem de când ne naștem, Dumnezeu ne-o dă. Ceea ce trăim e doar o încercare.

O experiență asemenătoare am trăit și eu: tatăl meu a murit pe 1 februarie 1996 - n-am putut să plâng veghindu-l peste noapte. A fost un luptător și chiar dacă îmi venea să urlu, în fața lui, n-am putut vărsa o lacrimă. A fost bolnav 7 ani, ultimii 3, foarte bolnav - așa am învățat ce înseamnă durerea neputinței: să stai lângă o ființă iubită, să o vezi cum se chinuie dar să nu poți face nimic! e cumplit de dureros! În acea noapte i-am luat mâna în mâna mea, m-am așezat în genunchi lângă pat și l-am rugam cât am putut pe Dumnezeu: ”dacă cineva trebuie să sufere, să-mi dea mie suferința lui, am să o duc cu zâmbetul pe buze, așa cum a dus-o și el”. Același an, pe 24 august mă operam de hernie de disc - deja târam piciorul stâng după mine. Apoi a început....caruselul... boli autoimune, dureri, alte dureri...

În timpul operației - hernie de disc - m-am trezit din anestezie. Nu sunt cuvinte pentru a descrie acele dureri... dar știu că pentru mine, timpul ”încremenise” simțeam durerea și-l auzeam pe tata lângă mine cum îmi spunea: ”nu te mișca! dacă miști acum, rămâi paralizată!” - am reușit doar să spun printre buze:”mă doare” apoi medicul s-a oprit și nu a mai scurmat ”în mine” au zburat din jurul mesei de operație toate paravanele, anestezista mi-a mai făcut o doză de anestezie, am adormit și m-am trezit.... tot prea devreme: simțeam cum sunt cusută. Atunci am spus: ”iar m-am trezit dar acum știu că mă coaseți” - medicul surprins: ”mai am două cusături, suportați?” - ”DA”. Le-am suportat...oricum nu se comparau cu durerea de mai devreme... dar tata mi-a fost sfetnic atunci... așa cum mi-a fost părinte, profesor de viață și educator. Ai grijă de tine draga mea, iar Dumnezeu ne va ghida pașii. Iar când o fi să ne ducel ma El, eu una o fac cu sufletul senin. Am trăit cu toate cele, cu fruntea sus, cu bunătate în suflet și cu zâmbetul pe buze. La El ne va fi odihna.

Valentina Ionita spunea...

Te admir f mult Krista pt puterea si dragostea pe care reusesti sa le transmiti.Dumnezeu sa te binecuvanteze!Pup

Anonim spunea...

18 februarie este ziua in care a trecut la Domnul Sfantul inchisorilor, Valeriu Gafencu. Este ziua sfantului, deci!
Pentru rugaciunile sfintilor inchisorilor, Doamne Iisuse Hristoase, iarta-ne si ne ajuta pe noi!
Sanatate si bucurii de la Domnul!
Diana Sandru