http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro
http://coltisorderai.blogspot.ro

BANNERE


EnterClick Toate retetele sunt pe Petitchef autor prezent pe gatesteinteligent Recensamantul Bloggerilor Reprezint Dobrogea in recensamantul Bloggerilor
Icoana brodata cu margele
Retete de mancaruri. Retete culinare.
...... ... Fericiti cei Prigoniti
... http://coltisorderai.blogspot.ro

luni, octombrie 15, 2012

Dumitru Dorin Prunariu, cosmonaut: „Am lansat o rachetă în mijlocul turiştilor“

                             Dumitru Prunariu a primit acasă echipa „Adevărul“

sursa Interviu realizat de Carmen Constantin .ziarul  adevarul

A vizitat spaţiul cosmic timp de aproape opt zile, după ce se pregătise ani întregi. E nemulţumit că în şcoală nu se mai face astronomie, dar şi că părinţii români, în general, nu se mai ocupă de copii aşa cum o făceau părinţii de-altădată.
Povesteşte cu umor ce trăsnăi a făcut ca elev, când era membru al Cercului de Rachetomodelism de la Casa Pionierilor din Braşov, dar şi că a „strecurat", în 1981, o legătură de ceapă verde pe staţia spaţială „Saliut", pentru că îi era poftă lui Volodea, şeful misiunii. E şi acum convins că rachetele sovietice erau mai fiabile decât cele americane.
„Cu puţin noroc", spune, „am putea avea următorul astronaut în 20 de ani". Nu-şi imagina, însă, că trei decenii după scurta sa excursie printre stele va fi tot singurul cosmonaut român. Membru al Cercului de Rachetomodelism de la Casa Pionierilor din Braşov, elevul Dumitru Prunariu făcea tot felul de experimente.
Aţi făcut şcoala generală  şi liceul la Braşov, din 1959. Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?
Alături de colegii de şcoală, în 1967
Îmi amintesc cu mult drag de învăţătoarea mea, o persoană foarte dedicată... Ne iubea, efectiv! Era ca o mamă... De asemenea, îmi amintesc cu multă plăcere de perioada şcolii generale şi de liceu. Dirigintă era o profesoară de limba română, foarte pasionată de materia pe care o făcea şi care ne-a transmis plăcerea de a citi. Am avut note foarte mari la română, şi nu pentru că mi-ar fi plăcut oricum materia, ci pentru că profesorul m-a făcut să-mi placă această materie. Discuta cu noi, ne implica într-un dialog, în analize pe text... Am avut parte şi de profesori foarte buni de matematică şi de fizică... De aceea am şi urmat un profil tehnic. Tatăl meu fiind inginer, aveam încă din familie o orientare oarecum tehnică... Eu am făcut un an de astronomie în liceu, iar asta mi-a deschis ochii asupra a ceea ce înseamnă Pământul pe care trăim noi într-un context universal. Ce înseamnă el în sistemul nostru solar, ce înseamnă acest sistem în galaxia Calea Lactee şi ce reprezintă până la urmă galaxia, cum se deosebeşte Soarele nostru de alte stele, cât de mic este el prin comparaţie... Se formează o imagine globală asupra locului pe care îl ai tu în Univers.
Găsiţi că lipsesc aceste lucruri acum din şcoala românească?
Din păcate, sistemul educaţional de la noi a eliminat materiile care au tangenţă cu Cosmosul, cu Universul. Iar tinerilor le lipsesc cunoştinţe de bază în domeniu, care le-ar putea folosi pentru a decide mai târziu ce anume i-ar putea interesa.  De când s-a eliminat astronomia din şcoli, tinerii au început să uite că sistemul solar are opt planete plus Pluto, care nu mai e considerată planetă, dar se învârteşte tot în jurul Soarelui. Unii nu mai ştiu nici măcar că Pământul e rotund!
Mai poate şcoala românească să producă tineri suficient de bine pregătiţi încât să ajungă, după necesara pregătire fizică şi teoretică, să facă parte dintr-un echipaj spaţial?
E greu să fac o astfel de apreciere, dar constat că cine doreşte să înveţe învaţă. M-am uitat la rezultatele de la Bacalaureat, de anul acesta. Per total au fost catastrofale. Dar luând separat indivizii, unii şi-au cunoscut interesul şi s-au dus la şcoală, au învăţat... Ei bine, lor le-a fost uşor, au trecut fără probleme! Tentaţiile extraşcolare, de a-şi umple timpul cu nimicuri, sunt mult mai mari acum decât erau cândva. Întregul proces şcolar era, pe timpul nostru, mult mai bine supravegheat nu doar de profesori, ci şi de părinţi. Îmi aduc aminte că mama se ducea săptămânal la şcoală. Se interesa cum învăţ, ce note am, cum mă comport, dacă am făcut sau nu rele... Şi-mi făcea instrucţie acasă după aceea. Ei bine, părinţii de azi sunt altfel. Şi mă uit la fiul meu cel mare, care are fata la şcoală. Ambii părinţi sunt la serviciu. O duc dimineaţa la şcoală, este preluată de cineva de la after-school, şi o mai văd seara, la şapte, după ce şi-a încheiat o zi de activitate în lipsa părinţilor. De la şapte la nouă, când se duce la culcare, e prea puţin timp pentru ca părinţii să mai interacţioneze cu ea. Asta nu înseamnă că ea nu are orientări, preocupări, inclusiv artistice... Dar interacţiunea părinţilor cu copiii este extrem de importantă. Altfel te raportezi tu, ca părinte, la propriul copil, decât o poate face o anumită instituţie care are anumite obligaţii, pentru că o plăteşti pentru asta! Îi supraveghează, face lecţii cu ei, dar îi lipseşte o anumită componentă de stimulare permanentă a copiilor.
Ce v-a deschis gustul pentru explorarea spaţiului cosmic?
Eu de fapt voiam să mă fac aviator... Şi pentru că apucasem să construiesc şi aeromodele, şi rachetomodele, începând din clasa a V-a, eram foarte curios să văd cum se construiesc marile avioane.
Alături de colegii de la Cercul de Aeromodelism, în 1965
Aţi păţit vreodată ceva?
Noi mergeam să le lansăm de pe Răcădăul Braşovului... Acum e un întreg cartier. Atunci era doar un deal gol unde veneau turiştii să stea la iarbă verde. Îmi aduc aminte că odată, am lansat o rachetă care a căzut în mijlocul turiştilor... Oamenii s-au speriat, nu ştiau nici de unde vine, era şi perioada în care tocmai se lansase James Bond... A fost hazliu pentru unii, puţin îngrijorător pentru alţii (râde). Deşi la un moment dat se desfiinţase Cercul de Aeromodele de la Casa Pionierilor, noi, cei pasionaţi, continuam să ne întâlnim şi să construim rachete acasă. Iar profesorul ne primea şi el acasă, ne îndruma, ne dădea schiţe, modele... Ne cumpăram singuri baghete, clei, tot ce ne trebuia. Şi se mai întâmpla ca uneori, înainte de concursuri, mama să vină să mă ajute... Era miezul nopţii, aveam un ateleier improvizat în bucătărie şi ţinea ea de baghete, mă ajuta să „leg" modelele, se implica în pasiunea mea. Asta m-a ajutat ulterior enorm, aşa am ajuns să mă duc să fac facultatea în Bucureşti.
Cum v-aţi ales specializarea?
La un antrenament de paraşutism
Am dat la Politehnică, secţia aeronave, care în acelaşi an s-a transformat în facultate de sine stătătoare, absolvind ulterior Facultatea de Construcţii Aerospaţiale, în 1976. Şi acum există Facultatea de Inginerie Aerospaţială. Atunci, pe timpul nostru, specializările erau calculul şi construcţia avionului, secţia de motoare, unde se studiau diversele sisteme de propulsie, şi secţia aparate de bord, unde aflai cum se construieşte toată electronica unei aeronave. La fabrica unde-am ajuns ulterior, Întreprinderea de Construcţii Aeronautice Ghimbav, am învăţat practic cum se aplică tot ceea ce învăţasem în facultate.
Cum aţi învăţat să zburaţi?
Făceam un fel de practică de vară, care avea mai mult sau mai puţin legătură cu ce făceam noi. În anul I am fost duşi la Griviţa Roşie, să învăţăm procese mecanice... Am dat şi la pilă, am lucrat cu tot felul de utilaje, iar din anul II am intrat în instituţii de aviaţie. Am avut un mare noroc că şeful Aviaţiei Civile, care era pe atunci generalul Aurel Răican, s-a gândit că ar fi bine ca aviaţia civilă să beneficieze de piloţi cu studii superioare tehnice. Şi atunci a făcut un acord cu facultatea, ca studenţii de la aeronave să facă un fel practică gratis la aeroclub şi să ia şi ore de zbor. Ceea ce a fost un beneficiu enorm, pentru că eu voiam să zbor şi mi s-a deschis dintr-odată calea în acest sens. Atât eu, cât şi soţia mea (noi am fost colegi la facultate la un diferenţă) ne-am înscris la aeroclub. Şi în fiecare vară, ca practică, zburam pe avioanele de atunci. Şi acum studenţii sunt primiţi gratis până la 23 de ani la Aeroclubul României să ia lecţii de zbor. După 23 de ani, cursurile sunt contra cost, dar şi aşa sunt destui care iau ore şi ajung chiar să ia brevet de pilot privat, „PPL", cum se numeşte, de la Private Pilot Licence. Ulterior, unii dintre ei merg mai departe şi fac Academia Civilă de Aviaţie de la Băneasa şi îşi iau o licenţă de pilot profesionist, fie de avion, fie de elicopter. Sunt studenţi care merg pe drumul acesta.
Alături de profesorul Hermann Oberth, în 1989
Dar cum aţi ajuns ajuns să zburaţi, nu doar în aer, ci mult mai departe...?
Pentru noi, participarea României la un program cosmic a fost o surpriză. Noi ne ocupam în facultate de zbor, dar de aviaţie. Sigur că învăţasem zborul rachetei, toată teoria legată de acest aspect, dar nu aveam nicio informaţie despre cercetările care se făceau în domeniu şi asupra participării României la programul internaţional „Intercosmos" .Terminasem deci facultatea, fusesem repartizat inginer la Ghimbav, dar mai întâi am fost trimis la Bacău, la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă - Aviaţie, să fac stagiul militar obligatoriu de şase luni. Şi într-o bună zi, comandantul unităţii a venit şi ne-a informat despre acest program şi ne-a spus: „Se caută candidaţi cosmonauţi. Cine doreşte poate să se prezinte la procesul de selecţie". 17 din 30 şi ceva care eram acolo am ridicat mâna. La început ne uitam ciudat unii la alţii: ce să căutăm noi în Cosmos, aveam o meserie, eram ingineri... Eu eram căsătorit, aveam deja un copil, urma să vină şi-al doilea, întreprinderea de la Braşov urma să-mi dea o locuinţă, îmi făcusem planul de viaţă şi de carieră şi mă vedeam evoluând încet-încet în această perspectivă.  Dar comandatul ne-a spus că urma să beneficiem de o vizită medicală în contul Armatei la Bucureşti, unde urma să ajungem cu un avion militar. Când am auzit că e vorba de zbor, am zis „de ce nu?", şi pe urmă m-am gândit: „De ce să stau eu în unitatea militară, să mă scol de la cinci dimineaţa în fiecare zi, când soţia mea era în continuare studentă la Bucureşti"... Aşa că am avut motive întemeiate să spun: „Vreau şi eu!"... (râde)
Lângă avionul pe care făcea practică, în 1975
Ştiaţi de atunci ce urma să faceţi?
Scopul programului spaţial era de a dezvolta programe de cercetare în fiecare dintre ţările participante. Şi erau tot felul de experimente, pe linie medicală, de astrofizică şi aşa mai departe, la care puteau colabora mai multe state: de pildă URSS, România şi Bulgaria. Dar în marea lor majoritate, experimentele pe care le-am efectuat în timpul zborului cosmic la care am participat au fost pur româneşti: desenate de cercetători români, de la institute româneşti, puse în aplicare cu ajutorul aparaturii fabricate în România. Iar aparatura era foarte performantă pentru acea vreme: superminiaturizată, cu consum de energie redus - doar trebuia să fie alimentată la bordul navei cosmice... Iar experimentele au fost ingenioase pentru acea vreme. Era vorba de teste medicale, pe care le făceam asupra mea, ca individ, în condiţii de imponderabilitate... Erau şi teste psihologice, privind studierea capacităţii noastre de concentrare, de atenţie de muncă, stadiul de oboseală în diverse perioade ale zilei.
Facsimil după diploma de Bacalaureat
Aţi făcut experimente şi pe ceapă verde... Dar cum a ajuns ea acolo?
Total neoficial am dus o legătură de ceapă verde la solicitarea expresă a soţiei lui Vladimir Kovalionok, care era comandantul misiunii principale, sus. Ea i-a dat-o doctorului care urma să ne însoţească până la rachetă, erau prieteni buni... I-a spus: „Ivan, asta trebuie să ajungă la Volodea, că Volodea vrea ceapă verde!" Ivan n-a avut încotro, a băgat-o în geanta în care avea trusa medicală, ne-a însoţit la Baikonur, şi acolo ne-a zis: „Băieţi, am sarcină de la Nina, luaţi ceapa asta!" Ne-am uitat unul la altul, (Leonid) Popov zice: eu am buzunarul plin. Şi se-ntoarce către mine: „Scoate o mănuşă şi pune-o-n buzunarul tău!" Aveam ataşat un buzunar în care erau mănuşile de la costumul spaţial. Am scos una dintre mănuşi, mi-am pus-o pe mână şi în locul ei am îndesat ceapa! Am dus-o în Cosmos şi a mâncat-o Kovalionok! El mai avea acolo nişte ceapă verde, care creştea într-o sferă perforată din metal, o piesă de la un aparat care nu mai funcţiona. În interior erau nişte cârpe, în care cosmonauţii turnaseră substanţe nutritive, mai puneau câteva picături de apă în fiecare zi, iar ceapa îşi învelise rădăcinile în cârpele alea şi creştea! Interesant e că, datorită imponderabilităţii, nu exista sus şi jos, iar ceapa îşi îndrepta tot timpul frunzele către cea mai apropiată sursă de lumină. Asta era atunci, acum se cresc mult mai multe plante, se fac studii biologice avansate... Atunci era o mică iniţiativă privată.
Pentru că tot vorbeaţi de costume: cele de azi sunt mult mai avansate decât cele pe care le-aţi purtat dumneavoastră?
Fotografia oficială, înainte de plecarea în spaţiu şi costumul spaţial, expus la Muzeul Militar Naţional  Fotografii: arhiva personală
Să ştiţi că nu sunt aşa de diferite. Sunt două categorii de costume. Sunt cele pe care le poartă cosmonauţii în interiorul navei, în caz de dezermetizare, pe care le-am avut şi noi atunci şi care s-au schimbat puţin, a devenit doar mai facil accesul. Se intră printr-un fel de ombilic, prin partea ventrală: întâi bagi picioarele, apoi îl tragi peste cap, îmbraci mâinile, iar acel ombilic se strânge şi se leagă la fel cum se legau cândva camerele de la mingile de fotbal. Apoi vine învelişul exterior, care se închide cu o bandă cu arici. Mănuşile au la rândul lor o garnitură specială, iar când e pusă şi casca, practic, costumul e închis ermetic. Există însă şi nişte orificii, care se cuplează la o instalaţie a navei cosmice, prin care eşti alimentat permanent cu un amestec de azot şi oxigen, iar ventilaţia se face forţat. Costumul pentru exterior, pentru activităţile extravehiculare, e mult mai complex. E practic o uzină care te ajută să supravieţuieşti în mediul cosmic, unde există radiaţii, vid... Doar să-l îmbraci durează o jumătate de oră!
Un astronaut american spunea recent că şi dacă i s-ar fi oferit ocazia în urmă cu câteva decenii să zboare cu o rachetă sovietică, ar fi refuzat. Tehnologiile erau foarte diferite şi n-ar fi putut să opereze aparatura rusească. Ce era aşa de diferit?
Statele Unite şi Rusia au mers pe concepte deosebite în calculul şi construcţia acestor vehicule. Desigur, ideea era ca echipajul să fie cât mai ferit de pericole. Dar americanii au mers, cel puţin la început, pe ideea unui mediu de oxigen pur în ­interior, pentru care e nevoie de o presiune mai scăzută, aşa că structura putea fi mult mai uşoară. Numai că aceeaşi caracteristică a contribuit la accidente mortale. Apollo 1, de exemplu: un scurtcircuit în mediul de oxigen pur a dus la arderea instantanee a oxigenului şi la moartea cosmonauţilor. Până la urmă s-a ajuns la concluzia că ar fi mai bun un amestec cu puţin oxigen şi mai mult azot, şi s-a ajuns la o presiune de 0,63%.
Şi navele sovietice...?
La navele ruseşti se folosea aer, pur şi simplu. Normal, construcţia trebuia să fie mai robustă. În plus, americanii au mers întotdeauna pe ideea amerizării, navele lor cădeau în apă. Ruşii au mers pe ideea coborârii în orice mediu, cu preponderenţă terestru, dar aceeaşi capsulă putea să cadă şi pe apă. Noi am şi făcut antrenamente în Marea Neagră. Modul de concepere a aparaturii interne, dispunerea ei la bord erau diferite. La început, ruşii mergeau pe multe operaţiuni automate, în ideea că omul era supus unor suprasarcini atât de mari, încât n-ar fi putut să reacţioneze prompt în orice moment. În schimb, americanii mergeau pe cât mai multe comenzi manuale, controlul să fie la astronaut. Naveta spaţială - reutilizabilă - e un cu totul alt tip de vehicul decât vechile nave cosmice. Pe de altă parte, s-a dovedit că navele de tip Soiuz sunt cele mai fiabile şi că sistemul cu paraşutare e simplu şi eficient, mult mai uşor de controlat, decât naveta care, dacă e puţin lovită, se poate dezintegra la trecerea prin atmosferă. Au avut şi ruşii eşecurile lor, dar însumat au avut mai puţine victime decât americanii.
Cât mai poate dura până când România va avea un alt cosmonaut?
Trebuie să plecăm de la faptul că, în prezent, doar trei state mai pot lansa cosmonauţi: SUA, Rusia şi China. Agenţia Spaţială Europeană (ESA) e dependentă deci, acum, de navetele ruseşti, ţinând cont că americanii şi-au suspendat zborurile deocamdată. Or, dacă într-o navetă americană intră şapte astronauţi, într-o Soiuz nu intră decât trei. Unul este obligatoriu rus, al doilea este american, datorită programului de cooperare dintre cele două puteri. Abia al treilea poate fi european, iar uneori e german sau francez, datorită programelor bilaterale cu Rusia. Noi, ca membri ESA, avem dreptul acum să participăm la procesul de selecţie. Numai că ultima selecţie la nivel european a a avut loc în 2008, iar la capătul procesului, în 2009, din peste 8.000 de candidaţi au fost aleşi 6. Ei au început pregătirea de bază de trei ani, după care urmează specializarea pe tipul de misiune pe care îl vor avea. Şi vor trebui de asemenea să stea la rând după grupele anterioare, gata pregătite. Una peste alta, grupul selecţionat în 2009 ar putea avea o şansă reală să zboare în spaţiu peste 12-15 ani. Dacă la următoarea selecţie, printr-un mare noroc, ar fi ales şi un român, nu cred că e posibil ca el să zboare în Cosmos mai devreme de 20 de ani de-acum înainte.
V-aţi fi aşteptat să fiţi şi acum, la 30 de ani de la zborul pe care l-aţi făcut dumneavoastră, unicul cosmonaut român?
Vă spun sincer: nu.
"De când s-a eliminat astronomia din şcoli, tinerii au început să uite că sistemul solar are opt planete plus Pluto."
"Mama se ducea săptămânal la şcoală. Se interesa cum învăţ, ce note am, cum mă comport, dacă am făcut sau nu rele."
"Nu cred că e posibil ca un român să zboare în Cosmos mai devreme de 20 de ani."
De profesie inginer
Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1952, Braşov
Starea civilă:
Este căsătorit, din 1974, cu Crina Prunariu. Au împreună doi copii: Cătălin (36 de ani) şi Daniel (34 de ani).
Studiile şi cariera:
- 1976: Facultatea de Inginerie Aerospaţială din cadrul Universităţii Politehnica Bucureşti
- 14 mai 1981: pleacă în misiunea spaţială Soiuz 40, împreună cu rusul Leonid Popov şi petrece aproape opt zile pe staţia orbitală Soliut 6, alături de cosmonauţii sovietici Vladimir Kovalionok şi Victor Savinîh
- 2011: preşedinte al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic
7 zile, 20 de ore şi 42 de minute a petrecut în spaţiu cosmonautul român.

Niciun comentariu: