http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro
http://coltisorderai.blogspot.ro
aaa

BANNERE


EnterClick Toate retetele sunt pe Petitchef autor prezent pe gatesteinteligent Recensamantul Bloggerilor Reprezint Dobrogea in recensamantul Bloggerilor
Icoana brodata cu margele
Retete de mancaruri. Retete culinare.
...... ... Fericiti cei Prigoniti
... http://coltisorderai.blogspot.ro

duminică, martie 17, 2013

Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos ! Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi." (Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii)

Mi-e tare draga aceasta duminica a iertarii...
Va rog pe toti sa ma iertati !Iar eu va iert pe voi! Un post cu mult folos duhovnicesc!

Putem spune ca am trait ca sa apucam acest post.Sa multumim Domnului pentru aceasta mila, dar sa ne grabim a ne folosi de ea.

Sa primim cu totii  marele post al Sfintelor Pasti cu sufletul deschis, cu inima plina de bucurie, nu cu frica si parere de rau, caci nu este infricosator pentru noi ci pentru diavoli, sa fim mai
buni, sa ne rugam impreuna pentru semenii nostri care au nevoie de rugaciune, sa ne rugam pentru tara, pentru cei ce ne conduc, sa-i iertam si pe ei ca altii mai buni nu avem! Sa tinem post, sa ne rugam, sa facem milostenii !
  În unele comunități monahale, Duminica Iertării este celebrată într-un mod cu totul special, printr-un oficiu liturgic unic marcând încheierea timpului bisericesc al sărbătorilor fixe.

"După Vecernia săvârșită mai târziu ca de obicei, la apusul soarelui, se intră în procesiune în trapeză (ca în zilele de praznic). În timpul mesei, în cursul căreia se servesc pentru ultima oară produsele ce vor fi oprite în timpul Postului Mare (pește, ouă și lactate), se citește un cuvânt patristic despre izgonirea lui Adam din rai sau un îndemn la post și la luptele virtuții. La sfârșitul mesei, toți monahii încep să cânte de la locul lor catavasiile canonului Acatistului, urmate de troparele hramului încheind cântarea cu condacul Acatistului. După rugăciunile obișnuite și de mulțumire, se sting lumânările și un citeț rostește, singura dată în an, Pavecernița mică în trapeză. La sfârșitul ei, egumenul citește o rugăciune de dezlegare peste toată obștea îngenunchiată. După care stă în picioare la ușă, purtând epitrahilul și Evanghelia în mâna sa dreaptă, și fiecare frate trecând înaintea lui îi face o metanie sărutând Evanghelia și mâna sa dreaptă (egumenul se închină și el de fiecare dată). După care toți își fac unii altora metanie, cerându-și iertare, îmbrățisându-se și dorindu-și <post bun>, într-o ambianță în același timp tumultoasă și emoționantă, în timp ce corul cântă irmoasele canonului Paștelui. Prin primatul iubirii afirmat în acest rit de iertare reciprocă, Triodul apare ca un ciclu ale cărui extremități se întâlnesc, începutul corespunde cu sfârșitul, însă fiecare în perspective diferite. La sfârșitul acestui oficiu se sting candelele, trapeza se curăță și se încuie (ea va rămâne așa toată săptămâna seacă) și fiecare intră în chilia sa pentru a-și începe nevoința." (cf Makarios Simonopetritul - Triodul explicat)


"În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au în prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă" (Petre Ţuţea)

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Lasatului sec de branza - Ap. Romani XIII, 11-14XIV, 1-4Ev. Matei VI, 14-21glas 8, voscr. 8 - 17 martie

Sfanta Evanghelie dupa Matei 6 (14-21)

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc;
Iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.
Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor.
Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala,
Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.
Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura.
Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura.
Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.


Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae „La Duminica lăsatului de sec“:

Creştinismul nu este numai o învăţătură care ajunge să fie ştiută, ci o învăţătură care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este viaţă şi putere de mântuire. De aceea, nu e creştin adevărat cel ce se mulţumeşte să cunoască numai învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos; creştin este cel ce îşi face din învăţătura Domnului lege de viaţă, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învăţat decât ceea ce El Însuşi a împlinit, făcându-ni-se pildă fără abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit să facem. Creştinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-şi trăieşte viaţa după legea lui Hristos şi-şi modelează prin aceasta făptura tot mai mult după chipul Domnului. Aşa cum un meşter face dintr-un bulgăre de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, curăţindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul străin şi lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, aşa face şi creştinul din făptura sa un chip frumos, având mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârşit. Materiile străine pe care trebuie să le cureţe creştinul din sine sunt patimile care-i urâţesc făptura şi care s-au îngroşat în el prin păcatele săvârşite. Şi cum aceste patimi se menţin în noi şi sporesc prin alte şi alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curăţirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprindu-ne de la alte păcate, deci înfrânându-ne de la împli-nirea poftelor necuvenite. Înfrânarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpătate, care sporeşte patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, înţelegem de ce postul este un mijloc principal prin care creştinul îşi curăţă făptura de tot ce este rău şi urât în ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrăni patimile sale prin noi păcate, prin noi împliniri ale poftelor sale ce întrec măsura trebuinţei.

Cunoscând puterea postului de a curăţi firea noastră de patimile cele urâte şi de a o elibera de slăbiciunile poftelor care ne înlănţuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l recomandă fiilor săi, ci şi rânduieşte, pe lângă anumite zile, şi anumite răstimpuri mai lungi în care toţi împreună să se dedea la acest exerciţiu bărbătesc, prin care să-şi cureţe făptura de tot ce e rău şi să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult decât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduinţă obştească a tuturor credincioşilor, într-o îndemnare şi pilduire reciprocă, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor conducătoare la păcate şi sporitoare de patimi, este Postul Paştelui, care începe acum şi se întinde până la luminatul praznic al învierii Domnului.

Biserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia întregului înţeles al Postului pe care îl începem. Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă o-menirea prin păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu şi dobândind mântuirea prin drumul pocăinţei pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar să ne oprim o clipă la Adam şi apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neţinând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de şarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, şi călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogoleşte din viaţa plină şi fără de sfârşit în viaţa sărăcită şi muritoare şi din bucuria netulburată şi neîntreruptă într-o existenţă frământată de puţine plăceri şi multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conştiinţa necurăţiei lor şi de grija durerilor viitoare, muşcată în timpul durerilor de remuşcările pentru plăcerile trecute şi umbrită tot timpul de gândul neliniştitor al morţii sigure şi al iadului veşnic.

Şi firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeţilor şi al lipsei de conţinut spiritual pe pământ şi al iadului veşnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile şi sfârşind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte şi de iad, de stricăciune şi durere, ridicând-o la viaţa nemuritoare şi la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească şi pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului şi a morţii veşnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viaţa netrecătoare şi la fericirea fără goluri.

Dar să privim şi la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei şi roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinţilor a intrat moartea în lume şi a împărăţit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmaşilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul şi peste toţi oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălăşluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-şi piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut şi tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpotrivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere uşoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoşată ce o aştepta pentru păcatele ei. Toţi aceştia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înşişi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenţia spre noi înşine. Ca oameni, am săvârşit şi noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, aşezându-ne în şirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post şi pocăinţă, aşezându-ne în şirul celor ce s-au mântuit şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi. A fi în Rai înseamnă a te simţi în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simţi neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simţi învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare şi schimbăcioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al sălăşluirii tale şi al sălăşluirii lui Dumnezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţa lină şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine.

Dar câţi suntem acolo? Sau câţi suntem acolo în mod mai durabil? Cei mai mulţi suntem aproape necontenit, nu cu Hristos în Raiul adevăratei desfătări, ci nişte izgoniţi din Rai. Ne simţim înstrăinaţi de la faţa lui Dumnezeu prin păcatele lăcomiei după cele din afară, prin alipirea de suprafaţa lucioasă şi amăgitoare a lucrărilor ispititoare pentru trup. Ne simţim goliţi, sărăciţi de duhul lui Dumnezeu, de conţinutul unei vieţi care să ne hrănească sufletul cu adevărat. Ne simţim dezbrăcaţi de veşmântul de slavă al nevinovăţiei, cu care să în-drăznim să ne arătăm cu conştiinţa liniştită lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Ne ascundem interiorul unul altuia şi lui Dumnezeu în frunzişul ruşinii, al unor aparenţe înşelătoare. Tânjim de departe după pomul vieţii, fără să ne putem apropia de el şi să ne hrănim din el.

Dar, iată, Dumnezeu Cel Atotmilostiv ne deschide uşa unui drum care urcă spre poar-ta Raiului şi spre pomul vieţii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniţi. E drumul pe care ni l-a netezit şi ni l-a făcut uşor Domnul Hristos, ducând El mai întâi pe acest drum firea noastră până la o slavă mai mare decât a avut-o la început, înainte de izgonirea din Rai, până la înviere şi proslăvire. Acum, Domnul Hristos ne cheamă şi pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis şi ni l-a arătat cu putinţă de străbătut de firea noastră. Drumul acesta e uşor pentru noi, căci Domnul Însuşi ne sprijină să-l străbatem, Domnul îl face împreună cu noi. E drumul postului, al înfrânării de la păcatele prin care sporim patimile noastre. E drumul întoarcerii noastre de la poftirea plăcerilor lumeşti spre poftirea celor spirituale şi dumnezeieşti. Dar e şi drumul pocăinţei pentru păcatele săvârşite prin poftirea ne-măsurată a celor lumeşti, căci fără această părere de rău a pocăinţei, nu avem putere să ne înfrânăm în timpul postului de la poftele care conduc la păcat.

Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovăţiei, în care simţeam pe Dumnezeu şi din care ne-au scos păcatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci şi un drum spre o ţintă pozitivă, spre dobândirea celor mai mari bunătăţi. E drumul care ne duce până la uşa Raiului, unde ne aşteaptă viaţa plină, fericită, nechinuită de griji şi pofte necuvenite. Deocam-dată, prin post ni se deschide uşa drumului de pocăinţă, al regretului pentru păcate, arătat cu fapta, în exerciţiul ostenitor al înfrânării de la obişnuinţele păcătoase. Dar drumul ce ni se deschide mâine duce la uşa vieţii adevărate, care începe încă din existenţa pământească. De vom străbate cu stăruinţă acest drum al pocăinţei, vom ajunge la uşa Raiului, când - prin Taina Spovedaniei - vom primi iertare de păcate şi apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel înviat în Sfânta Împărtăşanie, primind în noi viaţa Lui eliberată pentru totdeauna de moarte! Căci nu ne putem întâlni înăuntrul nostru cu Domnul Cel înviat decât săvârşind şi noi, până la capăt, drumul curăţirii, urcând muntele Căpăţânii, pe care L-a urcat El, purtându-Şi Crucea. Numai acolo sus ni se deschide uşa Raiului şi întâlnim pe Domnul înviat. Numai bi-ruind tot ce e josnic, tot ce e egoist în noi, urcând deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al înfrânărilor, ne vom putea învrednici de învierea cu Domnul, în lumina înălţimilor. În lupta cu răul din noi, în aceasta constă postul, acest exerciţiu la care ne cheamă Biserica, crucea pe care trebuie să o purtăm şi pe care trebuie să răstignim omul păcatului din noi, pentru a învia omul cel nou şi nemuritor, după chipul lui Hristos şi din puterea Lui. Şi exerciţiul acesta se prelungeşte vreme de şapte săptămâni, pentru că orice exerciţiu trebuie prelungit vreme mai multă, pentru a slăbi prin el anumite obişnuinţe ale firii şi a sădi în ea altele.

Dar viaţa la care urcăm prin această străduinţă de dezobişnuire cu păcatul e nu numai un dar mai presus de înţelegere, ce ne vine din vistieria bunătăţii dumnezeieşti, ea e şi o sănătate trupească şi sufletească naturală, un echilibru redobândit al vieţii noastre. Putem înţelege a-ceasta, dacă ne gândim că postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor sufle-teşti, în care dezechilibrul vieţii noastre apare cu şi mai multă claritate. Căci suntem chemaţi nu numai la lupta împotriva necumpătării trupeşti, ci şi la lupta împotriva a tot felul de necumpătare sufletească. O astfel de necumpătare sufletească este mânia, o alta e ura împotriva aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpănit cu totul, şi-a pierdut echilibrul şi măsura, s-a golit de linişte şi de dreaptă judecată, e într-o adevărată stare de febră. Tot aşa este ţinerea minte a răului suferit de la cineva, aceasta nu mai dă pace sufletului, îl ţine în întregime sub stăpânirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte gânduri şi îndatoriri. Cei stăpâniţi de aceste patimi sunt ca nişte oameni beţi, sau care se dedau cu uşurinţă beţiei! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se îmbată fără vin“ (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiţi, bolnavi, ajunşi incapabili de vreo treabă de om treaz, din pricina fierberii care este în ei. Sunt oameni ce se povârnesc uşor într-o parte, oameni în care toată energia sufletească e prinsă în slujba patimii ce se mişcă în ei, ca o împărăteasă atotstăpânitoare şi care foloseşte toate puterile omului, numai spre răul lui şi al altora.

Postul fiind o înfrânare şi de la aceste patimi şi aducând o slăbire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta să-şi redobândească echilibrul şi libertatea pentru o viaţă bogată, largă, liniştită, puternică şi folositoare lui şi altora.

Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire. Ea alungă întunericul şi sporeşte lumina. Postul ne luminează întreaga făp-tură; de aceea, chiar în exerciţiul lui, nu trebuie să ne arătăm întunecaţi la faţă, ci tot mai luminaţi, ca unii ce ne eliberăm treptat de strânsoarea balaurului răutăţii, lăcomiei şi egoismului.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire. Şi cu siguranţă este şi mijloc de tămăduire sau de prevenire a unor boli trupeşti. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, - datorită postului -, se uneşte organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul. Viaţa de la Dumnezeu nu este contrară vieţii naturale, ci se de leagă cu aceasta, se adaugă la aceasta. Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Un om mântuit înseamnă şi un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi, în afară de unele excepţii, şi la trup. Fără îndoială postul îl ţinem pentru Dumnezeu, pentru viaţa mai presus de fire a învierii. Numai urmărind această viaţă prin post, el ni se face şi mijloc de sănătate sufletească şi trupească naturală. Din viaţa mai presus de fire se revarsă în noi puterea vieţii echilibrate, naturale. Postul trebuie să fie însoţit de pocăinţa pentru păcate, de dorinţa mântuirii. Dar aceste simţiri sunt îndreptate spre Dumnezeu, sunt susţinute de gândul la Dumnezeu. Un post din care lipseşte gândul la Dumnezeu poate să fie un regim, dar nu un post adevărat. Şi regimul nu se susţine decât cu puterile mărginite ale omului şi nu are decât efecte mărginite şi trecătoare. În nici un caz, el nu serveşte la mântuire şi la acea sănătate care se adapă necontenit şi tot mai bogat din viaţa mai presus de fire şi fără sfârşit a lui Hristos.

Să pornim deci la exerciţiul de înfrânare la care ne invită Biserica pentru cele şapte săptămâni, chemând pe Dumnezeu în ajutor, şi să stăruim în acest exerciţiu, însoţindu-l tot timpul de rugăciune către Dumnezeu, ca să ne ierte păcatele trecute şi să ne învrednicim a ne face părtaşi de Domnul Cel înviat.

Să repetăm în vremea lui, necontenit, împreună cu Biserica: „Sunt cuprins de deznădejde, aducându-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toată osânda; că, iată, neuitân-du-mă la cinstitele Tale porunci, Mântuitorule, mi-am cheltuit viaţa mea. Pentru aceasta mă rog, curăţându-mă cu ploile pocăinţei, luminează-mă prin post şi prin rugăciuni, ca un Îndurat, şi nu Te scârbi de mine, Făcătorule de bine şi Preabunule“.

* Preot Dumitru Stăniloae, predică la Duminica lăsatului de sec, în Glasul Bisericii, anul XLVI (1957), nr. 3, pp. 134-139. - publicată în Ziarul Lumina de Duminică.

miercuri, martie 13, 2013

Arsenie Boca – Cuvinte vii

"Tu fa bine si asteapta raul. Binele ti-l va rasplati Dumnezeu. Daca oamenii, rudele ti-ar face bine, tie ce cruce ti-ar mai ramane? Deci roaga-te pentru cei ce te blesteama, fa bine celor ce-ti fac rau; celui ce-ti cere nedrept da-i tot ce-i trebuie lui din lacomie. Cu alte cuvinte, nu te impotrivi raului cand te asupreste cu nedreptate, ca sa nu calci legea iubirii de Dumnezeu si de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu sa ai grija sa nu zici rau absolut nimanui, indiferent ce nedreptate ti-ar face pentru ca iertandu-le toate, asa urmezi lui Iisus, asa tii impotriva firii sau mai bine zis mai presus de fire legea lui Dumnezeu – a iubirii. "