http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro
http://coltisorderai.blogspot.ro
aaa

BANNERE


EnterClick Toate retetele sunt pe Petitchef autor prezent pe gatesteinteligent Recensamantul Bloggerilor Reprezint Dobrogea in recensamantul Bloggerilor
Icoana brodata cu margele
Retete de mancaruri. Retete culinare.
...... ... Fericiti cei Prigoniti
... http://coltisorderai.blogspot.ro

vineri, ianuarie 17, 2014

Sfantul Cuvios Antonie cel Mare (17 ianuarie )



Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte la data de 17 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, considerat de tradiţia monastică drept cel mai popular ascet şi începătorul vieţii călugăreşti.

Troparul Sf. Antonie cel Mare (17 ianuarie )


Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Cugetare:

Sfântul Antonie ne povăţuieşte: «învăţaţi-vă cu smerenia, căci ea acoperă mulţime de păcate. De toate păcatele Se îngreţoşează Domnul, dar cel mai mult de trufia inimii.
Nu vă socotiţi cărturari şi înţelepţi, căci aşa tot efortul vostru se va pierde, şi barca voastră va ajunge goală la mal. Dacă aveţi stăpînire asupra altora, nu ameninţaţi uşor cu moartea. Cunoaşteţi că şi voi sînteţi din fire pradă morţii şi că fiecare suflet la sfîrşit îşi va lepăda trupul ca pe un veşmânt».

Rugăciune către Sfântul Antonie cel Mare

Bunule Părinte Antonie, cel ce durerile şi păcatele noastre le cunoşti, nu trece cu vederea glasurile de rugăciune ale celor ce aleargă la mijlocirea Ta şi nu te uita la nevrednicia celor ce Te roagă, ci la slava şi mila lui Dumnezeu, pe care Tu L-ai mărturisit şi spre care se îndreaptă rugăciunea ce Ţi-o aducem. O, slăvite făcător de minuni, părintele săracilor, ocrotitorul văduvelor, sprijinitorul orfanilor, vino cu obişnuita Ta îndurare în ajutorul nostru prin rugăciunile Tale către Dumnezeu, ca să fim mângâiaţi în nevoi, ca să fim apăraţi de primejdii, de ispite şi de păcate. Tu, cel ce ai făcut din pustiul Egiptului loc de preaslăvire a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului, fă şi din pustiul sufletului nostru, ars de necredinţă şi ros de patimi, loc plăcut Ţie, în care să se sălăşluiască virtutea, prin Tine să se mărească numele Tău cel sfânt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Sfinte Parinte Antonie, cel ce te-ai invrednicit sa fi vas ales al Mantuitorului Hristos prin credinta si prin viata ta curata, du rugaciunile noastre catre Dumnezeu si roaga-L pentru sanatatea, pentru mantuirea, pentru ajutorul si pentru iertarea pacatelor tuturor celor ce alearga la ajutorul Tau cel sfant.

Cel ce ai fost pe pamant si durerile noastre le sti si pacatele noastre le cunosti, nu trece cu vederea glasurile de rugaciune ale celor ce alearga la mijlocirea Ta si nu te uita la nevrednicia celor ce Te roaga, ci la slava si mila lui Dumnezeu, pe care Tu L-ai marturisit si spre care se indreapta rugaciunea ce Ti-o aducem cu atata nadejde.

Slavite facator de minuni, parintele saracilor, ocrotitorul vaduvelor, sprijinitorul orfanilor, alesul vas al Mantuitorului Hristos, vino cu obisnuita Ta indurare in ajutorul nostru, prin rugaciunile Tale, catre Dumnezeu, ca sa fim mangaiati in nevoi, ca sa fim spijiniti in necazuri, ca sa fim aparati de primejdii, de ispite, de pofte netrebnice si de pacate.

  Ocroteste-ne pe noi si familiile noastre si ne pazeste pasii vietii pe cararile mantuirii.

Bunule Parinte Antonie, cel ce ai facut din pustiul Egiptului loc de preaslavire al Marelui Dumnezeu si al Mantuitorului Hristos, fa si din pustiul sufletuilui nostru, ars de necredinta si ros de patimi, loc placut Tie, in care sa se salasluiasca virtutes si sa cresca crinul bine mirositor al faptelor crestine, prin Tine sa se maresca numele Tau cel sfant, al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

“Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure”
“Dacă aveţi stăpînire asupra altora, nu ameninţaţi uşor cu moartea!”


Din “Proloagele de la Ohrida” ale Sf. Nicolae Velimirovici (vol. I):

Antonie era egiptean şi s-a născut cam pe la anul 250 d. Hr., în satul Koman de lîngă Herculea. După moartea nobililor şi bogaţilor săi părinţi el şi-a împărţit moştenirea cu sora lui, care era minoră, şi i-a asigurat traiul împreună cu cîteva rude. Jumătatea sa de avere Cuviosul Antonie a împărţit-o săracilor iar el însuşi, neavînd mai mult de douăzeci de ani, s-a dăruit în întregime nevoinţelor ascetice pe care le dorea încă din copilărie.

La început Antonie s-a nevoit în apropierea satului său dar ca să scape de supărările oamenilor el s-a retras în pustia de la ţărmul Mării Roşii, unde a petrecut douăzeci de ani în singurătatea rugăciunii numai cu Dumnezeu, fără să vadă pe nimeni; acolo a suferit cu răbdare cumplitele ispite ale diavolului. Faima lui s-a întins în întreaga lume şi în jurul lui s-a strîns mulţime de ucenici pe care i-a îndrumat pe calea mîntuirii prin cuvîntul şi exemplul vieţii lui. De-a lungul celor optzeci şi cinci de ani de nevoinţe ascetice, el s-a dus doar de două ori la Alexandria.

Prima oară cu gîndul să sufere mucenicia pentru Hristos în timpul dezlănţuirii persecuţiilor, iar a doua oară la invitaţia Sfîntului Atanasie, ca să respingă acuzaţia arienilor cum că şi el, Antonie, ar fi fost arian. Antonie a murit la vîrsta de una sută şi cinci ani, lăsînd în urma lui oştiri întregi de monahi şi de următori ai lui.

Chiar dacă Antonie nu era cărturar în învăţătura lumii, el a fost cu toate acestea învăţătorul şi dascălul celor mai cărturari oameni ai vremii, printre care s-a numărat şi Sfîntul Atanasie cel Mare. Cînd unii filozofi elini au venit să-l ispitească cu ştiinţa lor literară, Antonie i-a ruşinat cu următoarea întrebare: «Ce e mai vechi, cunoaşterea sau cartea? Care dintre acestea două a fost cauza celeilalte?» Ruşinaţi, filozofii s-au împrăştiat, pentru că şi-au dat seama că ei aveau doar unele cunoştinţe despre cunoaştere, pe cînd Antonie avea cunoaşterea însăşi. Acesta a fost un om care a atins desăvîrşirea încă din această viaţă, pe cît poate atinge omul pe pămînt.

Acesta a fost un dascăl al dascălilor şi un învăţător al învăţătorilor, care, timp de optzeci şi cinci de ani plini s-a desăvîrşit pe sine, şi aşa a putut să desăvîrşească şi pe alţii. Plin de ani şi de fapte bune, Sfintul Cuvios Antonie cel Mare s-a mutat la Domnul în anul 335 de la Hristos.

La Bizanţ exista un obicei curios şi plin de învăţăminte atunci cînd avea loc încoronarea unui nou împărat în Biserica Sfînta Sofia. Obiceiul era că în timp ce-i punea coroana pe cap, Patriarhul îi înmîna împăratului şi o punguţă de mătase umplută cu murdăria din vreun mormînt. Asta pentru ca şi împăratul să-şi amintească că va muri şi să fie smerit, iar nu trufas“.

Din “Viaţa sfântului Antonie cel Mare”, scrisă de Sf. Atanasie cel Mare (editura Anastasia, 2000):
“Şi era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne. Aducându-ne aminte şi de cuvântul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicând el “astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia….

Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trândăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înţeles astfel: <<Ca sculându-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge până seara>>….”.

“Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceştia, zicând: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gânduri sânt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, când grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicând: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, râd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânşii, apoi plâng şi se bocesc ca nişte biruiţi”.


Părintele monahilor"care a trăit 85 de ani în pustiu, marele pusnic Antonie, tămăduia bolnavii şi-i vindeca pe cei demonizaţi. În zilele noastre, ca şi în secolul al IV-lea, Sfântul Antonie este considerat ocrotitorul orfanilor şi al oamenilor săraci, ajutându-i de grabă pe cei care se roagă cu credinţă şi-l cheamă în ajutor. Se consideră că SFANTUL ANTONIE CEL MARE îi păzeşte pe oameni de duhurile rele, de primejdii şi vrăji.

Cuviosul ANTONIE CEL MARE s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, într-o familie de ţărani creştini înstăriţi. În copilărie, Sfântul prefera să meargă frecvent cu părinţii la biserică decât să-ţi petreacă timpul cu copiii de vârsta lui.

Astfel, el a învăţat de la părinţi şi de la bunici credinţa în Hristos. După moartea părinţilor, pe când el împlinise vârsta de 20 de ani, s-a ocupat de educaţia sorei sale minore. Când în biserică tânărul Antonie a auzit cuvântul Evangheliei, care spune : „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi urmează Mie (Matei 19,21), a fost impresionat de aceste cuvinte şi a urmat îndemnul Evanghelistului.

Şi-a împărţit partea sa de avere săracilor, iar mai târziu a procedat la fel cu moştenirea sorei lui, pe care a lăsat-o în grija unei comunităţi de fecioare. Urmând sfatul unui ascet bătrân, Cuviosul a vieţuit o vreme într-o colibă la marginea satului natal Coma. În anul 285, când a împlinit vârsta de 35 de ani, Sfântul Antonie s-a stabilit într-o fortăreaţă izolată numită Pispir, la marginea deşertului din Munţii Tebaidei, unde a trăit până-n anul 306.

SFANTUL ANTONIE CEL MARE şi-a dorit să fie izolat complet de lume, după modelul pustnicilor deşertului şi ducea o viaţă foarte aspră: primea pâine prin acoperişul casei de două ori pe an, deoarece uşa de la intrare era zidită.

După multă muncă de convingere, de teama ereticilor arieni, ucenicii săi l-au determinat să părăsească fortăreaţa. În timp, s-a dus vestea despre viaţa aspră pe care Cuviosul o ducea, iar contemporanii săi îl considerau pe Antonie părintele spiritual al călugărilor din mai multe colonii monahice din deşertul Egiptului, printre care cele din Nitria şi Schit. Pe credincioşii care veneau la el să-i ceară un sfat, Sfântul Antonie îi îndruma să îmbrăţişeze viaţa monahală.

În jurul anilor 310, Cuviosul a făcut o călătorie la Alexandria, pentru a-i încuraja pe creştinii prigoniţi în timpul persecuţiilor romane, din vremea împăratului roman Maximian.

Marele pustnic a trecut la viaţa veşnică în anul 356, când împlinise vârsta de 105 ani. El a lăsat în urmă un număr impresionant de ucenici asceţi în lumea întreagă, cărora le-a lăsat cuvântul de învăţătură : Să creadă în Iisus şi să fugă de ispitele şi de înşelăciunile diavoleşti.

Interesant este faptul că SFANTUL ANTONIE CEL MARE răspundea în scris mesajelor primite de la credincioşii din toate categoriile sociale. În timp, ucenicii săi au ridicat o mânăstire pe locul unde Sfântul şi-a petrecut ultimii ani de viaţă.

SFANTUL ANTONIE CEL MARE: testamentul său

Înainte de a muri, SFANTUL ANTONIE CEL MARE a lăsat ucenicilor săi un testament prin care le cerea să fie îngropat într-un loc secret, pe care să nu-l descopere nimeni. Respectând întocmai dorinţa părintelui lor duhovnicesc, ucenicii au îngropat trupul Cuviosului încât, secole de-a rândul, nimeni nu l-a descoperit.

Abia în ultimii ani, în urma cercetărilor făcute pentru restaurarea Mănăstirii Sfântului Antonie din Egipt, constructorii au ajuns la concluzia că mormântul cu moaştele Sfântului s-ar afla sub Sfânta Masă a bisericii centrale a mănăstirii.

Respectând dorinţa Cuviosului, care le spunea ucenicilor în testament:"Voi îngropaţi trupul meu, nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la Învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul", mormântul a rămas pecetluit.

SFANTUL ANTONIE CEL MARE. Tradiţii pentru spor şi sănătate

În fiecare zi de marţi, Biserica SFANTUL ANTONIE CEL MARE, situată lângă Curtea Veche din Bucureşti, este neîncăpătoare. Aici vin să se roage mii de credincioşi, majoritatea tineri. Biserica este cel mai vechi lăcaş de cult, construit în Capitală de domnitorul Mircea Ciobanul, prin anul 1559.
Mai târziu, în anul 1847, în timpul unui incendiu, o bună parte din construcţie a fost afectată. Cam în aceeaşi vreme, o bisericuţă cu hramul Sfântul Antonie, situată în apropiere, unde se închinau puşcăriaşii, a fost distrusă complet de un incendiu.
Martorii oculari din acea vreme spun că dintre ruine a fost salvată o icoană a Sfântului Antonie, într-o zi de marţi. Sfântul odor a fost dus la biserica situată lângă Curtea Veche care, pe atunci, se numea Buna Vestire. Acum, la icoana Sfântului Antonie, făcătoare de minuni, aşezată lângă catapeteasmă, se roagă mii de credincioşi şi poartă hramul Sfântului Anton, al bisericuţei arse odinioară.
Biserica Domnească (Paraclis Patriarhal) de la Curtea Veche din Bucureşti îl cinsteşte în ziua hramului pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (17 ianuarie), care a devenit ocrotitorul său după incendiul din 23 martie 1847. Atunci, Biserica Sfântul Anton - Puşcărie ( din apropierea Bisericii Domneşti) a ars în întregime.
Rugăciunile făcute în sfântul lăcaş timp de nouă săptămâni ajută la împlinirea celor mai arzătoare dorinţe. Cei care au făcut acest ritual, de novene, s-au rugat pentru sănătate, pentru vindecarea de boli grave, pentru spargerea farmecelor, ca sporul şi liniştea sufletească să revină în casa lor.

În centrul istoric al Bucureştiului, peste drum de vestitul Han al lui Manuc, se înalţă silueta impunătoare a unei biserici despre care puţini trecători ştiu că este cea mai veche biserică din Bucureşti, fost lăcaş de închinăciune pentru domnitorii Mihai Viteazul, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi alţi iluştri voievozi ai Ţării Româneşti din veacurile XVI-XVIII. Înconjurată de flori şi verdeaţă, biserica este şi astăzi o adevărată bijuterie a artei vechi româneşti din zona istorică a Capitalei, intrată într-un amplu proces de restaurare, aici deschizându-se, de curând, un vast şantier.

Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ este unicul lăcaş de cult din România unde în fiecare zi de marţi este sărbătoare. Pentru că, fie iarnă, fie vară, fie viscol, ploaie sau arşiţă, aici, în fiecare marţi, de la ora 6:30 şi până seara, la orele 20:00, vin, într-un pelerinaj continuu, sute, şi uneori mii, de credincioşi din Capitală şi din toată ţara să se închine la icoana făcătoare de minuni a Sf. Antonie cel Mare şi să ia parte la slujbele de dimineaţă şi de după-amiază.

Mircea Ciobanul, ctitorul de la 1559

Veche capitală a Ţării Româneşti, oraşul Bucureşti păstrează numeroase monumente de artă medievală, printre care o serie de biserici şi mănăstiri vechi construite în secolul al XVII-lea, când oraşul a devenit reşedinţă statornică a voievozilor munteni. Dintre toate lăcaşurile de cult existente pe atunci la vechea Curte Domnească - numită, după părăsirea ei, în 1775, Curtea Veche -, a supravieţuit timpului doar Biserica „Sfântul Antonie cel Mare“, numită la început biserica Domnească Mare, iar ulterior Buna Vestire.

De când datează biserica?

Iată o întrebare la care au încercat să răspundă mulţi istorici şi cercetători bisericeşti, începând cu N. Stoicescu, Radu Poescu, Ştefan Olteanu, D. Almaş, Nicolae Vătămanu, M. Cazacu, Panait I. Panait, O. Greceanu, Cristian Moisescu, preotul Ioan Dărvărescu şi terminând cu arhim. Visarion, preotul Dinu Provian şi chiar marele istoric N. Iorga.

Cu toate că există unele diferenţe de opinii, cei mai mulţi dintre aceştia sunt de acord că trebuie luat ca reper de bază pisania pusă de Ştefan Cantacuzino deasupra uşii de la intrare, pisanie care a înlocuit vechea inscripţie din secolul al XVI-lea şi în care stă scris: „Aceastâ sfântă şi dumnezeiască biserică, unde să cinsteşte hramul Blagoveştenia preaslăvitii Născătoarii de Dumnezeu şi pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iaste zidită de bătrânul Mircea vodă şi în urmă de fiiu-său, Pătraşco vodă, cu fraţii săi, Radul şi Mircea cel Tânăr, o au înfrumuseţat şi o au zugrăvit“.

Mircea Vodă din pisanie este, potrivit celor mai mulţi dintre istorici, Mircea Ciobanul, care a domnit, prima oară, între anii 1545-1553 şi, a doua oară, între 1558-1559, în scaun urmându-i fiul, Petru cel Tânăr (1559-1568). Din pisanie rezultă deci că biserica a fost zidită de Mircea Ciobanul, în a doua domnie, fiind terminată şi zugrăvită de urmaşul său, Petru cel Tânăr. La această mărturie se adaugă şi Cronica ţării, redactată în secolul al XVII-lea, pe baza unor însemnări mai vechi, în care se afirmă că Mircea Ciobanul ar fi făcut „biserica cea domnească din Bucureşti“, unde a fost îngropat la 21 septembrie, în anul 1559, an acceptat pentru terminarea construcţiei lăcaşului. Într-un alt act domnesc de cancelarie la 13 mai 1563 este amintită prima oară biserica domnească de curând terminată. Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra lăcaşului i-a fost recunoscută şi prin faptul că portretul său şi al doamnei Chiajna - apriga fiică a lui Petru Rareş şi soţia lui Mircea Vodă - se păstrează în pictura votivă, aflată pe latura vestică a peretelui.

Biserică pentru înscăunarea domnitorilor

Numeroase alte documente istorice menţionează şi faptul că, în aceeaşi perioadă cu biserica, Mircea Ciobanul a întreprins o serie de lucrări de refacere la vechea reşedinţă domnească din Bucureşti, căreia îi lipsea, la acea dată, un lăcaş de rugăciune. Acest lucru se întâmpla într-o etapă în care oraşul Bucureşti cunoştea o puternică dezvoltare economică, îndeosebi în domeniul meşteşugurilor şi comerţului. Dovadă că, după construirea ei, noua curte domnească a devenit centrul oraşului.

Pe lângă ea, trecea Uliţa Mare, în jurul căreia s-au aşezat meşteşugarii şi negustorii din Capitală. Uliţele unde s-au stabilit aceştia - numite mai târziu Blănari, Şelari, Mămulari, Boiangii, Bărbieri, Lipscani - se găseau în preajma curţii domneşti; tot în această zonă exista şi „pazarul“ (piaţa) oraşului, amintit prima oară la 13 mai 1563, în acelaşi document cu biserica domnească. Datorită concentrării vieţii economice, tot aici se vor construi, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cele mai numeroase hanuri: Şerban Vodă, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan Grecesc etc.

Plasarea monumentului în contextul clădirilor curţii domneşti este dovedită şi de faptul că peretele de est al palatului voievodal se află la numai 10 m faţă de intrarea în biserică, aproximativ pe axul longitudinal al lăcaşului păstrându-se, în zidul edificiului domnesc, culoarul de intrare spre sala tronului şi spre apartamentele domneşti. Aceasta dovedeşte apropierea dintre casele domneşti şi biserică, unde accesul se făcea direct din palat.

Prin aceasta şi prin faptul că lăcaşul avea un aspect policrom deosebit de bogat dat de învelitorile sclipitoare, frumuseţea profilelor soclului, forma artistică a cornişei, firidelor, turlei şi faţadelor cu podoabe de arcaturi şi panouri de cărămidă aparentă, biserică domneasc era, la acea vreme, cea mai importantă construcţie religioasă din Bucureşti, simbol pentru evoluţia arhitecturii româneşti, exemplu remarcabil de logică constructivă, de juste formule decorative aplicate unui material puţin pretenţios, maleabil şi destul de durabil, cum este cărămida.

La icoana făcătoare de minuni

Cu mult înainte de vremurile noastre, biserica purta numele de „Buna Vestire“. Acesta îi era şi hramul, unicul de altfel.

Se ştie că la 1847 a avut loc un mare incendiu în Bucureşti, care a afectat marea parte a oraşului. Aici, lângă Curtea Veche, în piaţa din faţa ei, se afla o închisoare, o puşcărie, care avea în incintă o biserică cu hramul Sf. Antonie cel Mare. La incendiul respectiv a ars totul în această zonă, şi puşcăria şi biserica ei, şi clădirile din jur. Dar „din dumnezeiască pronie“, Biserica „Buna Vestire“ nu a fost mai deloc afectată. Era al treilea incendiu prin care trecea şi căreia îi supravieţuia, în condiţiile în care de pe urma pârjolurilor nu rămânea cam nimic în picioare.

„Minunea care s-a întâmplat cu biserica noastră - ne-a spus părintele Gheorghe Zaharia (foto) - s-a petrecut şi în curtea închisorii, dar nu cu clădirea în sine, ci cu icoana Sf. Antonie cel Mare, care nu a ars, care a fost scoasă nevătămată din pârjol. Era singura icoană, singurul obiect, singura bucată de lemn scoasă întreagă din foc, ca şi când nu ar fi trecut nimic peste ea, doar ceva praf şi ceva funingine. Eclesiarhul bisericii noastre de atunci, părintele Visarion, a luat icoana de acolo şi a adus-o la Buna Vestire. De atunci biserica noastră a preluat şi hramul bisericii arse. În timp, datorită minunilor săvârşite de icoană în cazul celor ce s-au rugat la ea - vindecări de boli, ajutorări la necazuri, aducerea de rod în gospodării, întemeierea de familii, spor în case etc - sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare a devenit tot mai importantă. Alinarea găsită la această icoană şi în rugăciunile înălţate aici în fiecare marţi de către credincioşi, împreună cu toţi preoţii slujitori,

s-a dus în toate cartierele Capitalei, în oraşele din jur şi mai departe. Din om în om, din vorbă în vorbă.

Prea Fericitul Teoctist o numea uneori şi «biserica rugătoare pentru săraci», pentru că aici îşi găsesc alinare şi ajutor mulţi dintre cei care au dificultăţi financiare: bani de recuperat, datorii de plătit, solicitări de amănări la plăţi, de ştergerea a unor debite ş.a.m.d. Noi aici citim deseori şi pomelnicele celor care nu au bani să şi le plătească. Şi oamenii ştiu acest lucru, iar când au bani vin şi ajută biserica foarte mult, ca recunoştinţă, ca mulţumire. Astfel, prin tradiţie, s-a ajuns ca sărbătorirea Sf. Antonie cel Mare să se facă aici în fiecare zi de marţi, când expunem icoana în curtea bisericii şi credincioşii vin să se închine de dimineaţă şi până seara.“ Marţea, oamenii dau acatiste, preoţii slujitori ţin două rânduri de slujbe, dimineaţă şi după-amiaza, spovedesc, împărtăşesc şi se roagă pentru şi împreună cu credincioşii. Ziua de marţi este considerată de toţi credincioşii din Capitală şi pelerinii din alte zone care vin aici ca fiind cea mai importantă pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a se ruga la Sf. Antonie cel Mare.“

O bijuterie în mijlocul şantierului

Bunul Dumnezeu i-a ajutat preotului Zaharia şi, fără să întâmpine prea multe oprelişti, s-a reuşit construirea uşii în zidul monument-istoric gros de peste un metru. A urmat apoi Sfânta Masă, a cărei placă era deteriorată. Primind binecuvântarea Chiriarhului, Sfânta Masă a fost înzestrată cu o placă nouă, frumoasă, de marmură albă. Pe de altă parte, având experienţa dobândită la biserica din cartierul de blocuri Griviţa, părintele Zaharia a ţinut să creeze şi aici condiţii adecvate pentru enoriaşii şi pelerinii care vin la biserică din diferite colţuri ale Capitalei şi chiar din provincie. Aşa că, a instalat aparate de aer condiţionat în incinta bisericii, a refăcut mobilierul interior, a amenajat două grupuri sanitare foarte moderne în curtea interioară şi a început ambientarea spaţiului exterior, astfel încât biserica să arate ca o bijuterie în mijlocul şantierului din centrul istoric al Bucureştiului.

Restaurare după 160 de ani

Însă, cea mai însemnată şi cea mai dragă lucrare la care a purces preotul Zaharia a fost restaurarea picturii executate în 1847 de renumitul pictor bucureştean al acelor vremuri: Constantin Lecca. Din momentul obţinerii avizelor şi aprobărilor, în numai şase luni, echipa angajată a reuşit să execute întreaga lucrare. O lucrare minunată, începută în primăvară şi terminată de curând, o lucrare pe care am admirat-o şi noi şi care întrece orice imaginaţie în materie de restaurare. Aşa că pelerinii aflaţi în trecere sau la cumpărături în Piaţa Unirii au la îndemână posibilitatea să se abată, cale de câteva zeci de metri din drumul lor, şi să intre în biserica din spatele Hanului lui Manuc spre a se închina, dar şi spre a admira o pictură unică în felul ei, executată în urmă cu 160 de ani, dar care este tot atât de vie ca şi atunci, păstrând însă patina timpului. Rareori ne-a fost dat să întâlnim o pictură veche de peste 150 de ani atât de bine restaurată.

Concomitent cu restaurarea picturii, preotul Zaharia s-a îngrijit, tot în lunile din urmă, de amenajarea unui magazin modern de obiecte şi cărţi bisericeşti. Oricine vizitează magazinul rămâne plăcut impresionat, nu numai de simţul artistic, manifestat prin aranjarea cărţilor şi obiectelor în rafturi, ci şi de atmosfera plăcută şi îmbietoare pentru cei care îi trec pragul, de amabilitatea şi profesionalismul vânzătorului, de mobilierul interior ales cu gust , dar mai ales de preţurile foarte accesibile practicate la vânzări.

Catapeteasmă nouă

Cum era de aşteptat, odată finalizate lucrările de restaurare a picturii, părintele Zaharia a început demersurile pentru dotarea bisericii cu o nouă catapeteasmă. Ca şi în celelalte cazuri, acelaşi drum al birocraţiei şi stufărişului aprobărilor de tot felul. Cu documentaţia, profesionist întocmită de domnul Dorin Handrea, specialist în domeniu, biserica a obţinut toate avizele necesare, urmând ca în cel mai scurt timp să se înceapă şi această lucrare. Se speră că restaurarea o va face tot autorul documentaţiei tehnice, un specialist în domeniu, recunoscut pe plan naţional, prin arta şi evlavia cu care execută asemenea lucrări, după un ritual propriu, bazat pe post şi rugăciune.

L-am întrebat pe părintele Zaharia dacă, după terminarea catapetesmei, are de gând să se oprească aici cu lucrările. Nici vorbă. Părintele Zaharia doreşte ca biserica să fie un „înaintemergător“ în această zonă istorică centrală a Capitalei , în ceea ce priveşte lucrările de reabilitare, reînfrumuseţare şi redare, locuitorilor bucureşteni, a perimetrului istoric atât de mult aşteptat de câteva decenii bune.

Casă pentru preţioasele obiecte de cult

Pentru început, părintele Zaharia doreşte să se concentreze pe două proiecte: Muzeul colecţiilor de cărţi şi obiecte bisericeşti „Bunavestire“ şi Sala social-culturală „Sf. Antonie cel Mare“.

„Avem foarte multe obiecte de valoare, icoane frumoase, vechi, obiecte de cult, vase liturgice, pe care le păstrăm în bune condiţii, într-o sală specială. Apoi avem o icoană pictată la 1842, singura păstrată din cele care împodobeau catapeteasma făcută de Ştefan Cantacuzino, reprezentând una dintre scenele cu o profundă simbolistică în mistica ortodoxă: arătarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul lui Mamvri. Noi vrem să reconfigurăm etajul clădirii administrative şi, din două sau trei încăperi, să realizăm un muzeu după toate regulile. Un muzeu în care pelerinii, turiştii care vin la Curtea Veche în număr foarte mare, elevii, studenţii de la Arte şi toţi pasionaţii de istoria Bucureştiului să poată descifra trecutul Capitalei şi, mai ales, să înţeleagă cum se desfăşura viaţa religioasă la Curtea Veche cu secole în urmă. Evident, şi pentru acest proiect, deşi avem clădire foarte bună, spaţii excelente, dotate cu sisteme de protecţie şi securitate electronică, ajungem din nou la avizele şi aprobările de care v-am vorbit. Avem însă încredere în puterea Sfântului Antonie cel Mare care, suntem convinşi, ne va ajuta aşa cum a făcut-o de atâtea ori. Sperăm să le obţinem în cel mai scurt timp şi să trecem, împreună cu specialiştii, la regândirea spaţiului, la designul interior, alegerea mobilierului pentru exponate ş.a.m.d. Am citit în „Lumina“ despre sfinţirea muzeului bisericii vechi de două sute de ani din Pipirig. Dacă părintele Bistriceanu a reuşit să ctitorească un asemenea muzeu de parohie, într-un sat, noi de ce nu am putea, în plin centru istoric al Bucureştiului. Vedeţi ce înseamnă să avem propria presă bisericească!? Şi din acest punct de vedere este o mare binecuvântare că îl avem pe Prea Fericitul Daniel în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, care a fondat, pe lângă Radio şi Televiziunea „Trinitas“, şi primul cotidian creştin din România. De aceea, în semn de preţuire şi de recunoaştere a valoroaselor iniţiative şi realizări ale Prea Fericirii Sale în domeniul mass-media, mult sporite şi îmbogăţite acum prin constituirea la, Patriarhie, a Centrului de presă „Basilica“, şi biserica noastră a dorit să se înscrie, încă de la început, printre ctitorii acestuia, contribuind cu suma de un miliard de lei vechi la achiziţionarea de aparatură, mobilier şi amenajarea de birouri şi studiouri“, ne-a spus cu bucurie şi mulţumire preotul Zaharia.

Multimedia la vechea biserică

Cât priveşte celălalt proiect, se intenţionează ca la unul dintre subsolurile clădirii anexe să se amenajeze o sală mare, multifuncţională, modulară, dotată cu calculatoare, monitoare, aparatură de înregistrare, redare şi proiectare, în sistem „multimedia“, care să fie folosită pentru activităţi cultural-educative, ore de religie, lecţii de cateheză, lectură individuală, seri spirituale, prezentare de carte, informări în limbile engleză, franceză şi germană şi chiar simpozioane, mese rotunde, miniconferinţe pe diferite teme. Iniţiativa este demnă de toată lauda, pentru că la Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ se perindă săptămânal, mai ales în zilele de marţi, un număr foarte mare de pelerini şi credincioşi din toată ţara şi din străinătate care doresc, în completarea mult folositoarelor ceasuri petrecute în rugăciune la slujbe, la icoana Sf. Antonie, să ia parte, pe parcursul zilei liturgice, şi la alte activităţi adiacente. De pildă, să fie informaţi despre cărţile puse în vânzare la magazin, despre semnificaţia obiectelor expuse în muzeu, să se documenteze în legătură cu viaţa la curte a foştilor domnitori şi voievozi munteni, cu evenimentele din trecutul îndepărtat al Capitalei. Şi astfel, credincioşii vor putea petrece, cu adevărat, la Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ o zi duhovnicească, încărcată de rugăciune, evlavie şi spiritualitate.

Ne-am despărţit cu greu de părintele Zaharia şi de Biserica Sf. „Antonie cel Mare“. Aceasta pentru că era într-o zi de marţi. Nu tocmai călduroasă, ba chiar cu temperaturi sub zero grade, la primele ore ale dimineţii, când grupurile de pelerini începeau să se aşeze la rând pentru a se închina la icoana făcătoare de minuni scoasă în curte şi apoi să participe la slujbele din biserică. Nu bătuse încă clopotul ora 8.00 şi biserica, după cum a surprins şi obiectivul aparatului foto, era plină de credincioşi, încât nu mai puteai nici să intri, nici să ieşi. Şi la fel în curte, pe mai multe rânduri, până aproape de cele două mari bulevarde ale Capitalei, 1848 şi Splaiul Independenţei, sute şi sute de credincioşi aşteptau într-o ordine desăvârşită să parcurgă traseul: închinare la icoana Sfântului, aprinderea lumănărilor, predarea pomelnicelor, participarea la Acatist, la slujbele de mulţumire, la spovedania şi binecuvântarea preoţilor slujitori.

▲ Trei preoţi slujitori la Biserica „Sf. Antonie cel Mare“

Dintre cei trei preoţi ai celei mai vechi biserici bucureştene, cea mai mare vechime o are pr. Romulus Stănculescu. Acesta slujeşte aici din anul 1987. A slujit anterior anului la parohia Udeni, din judeţul Teleorman unde, de asemenea, a avut o contribuţie importantă la consolidarea bisericii din sat şi la crearea unei atmosfere de dragoste şi bună înţelegere în comunitatea locală şi în parohie.

Părintele Stănculescu este cunoscut ca un preot înţelept, bun sfătuitor, îngăduitor şi bun ajutător pentru preoţii tineri cu iniţiativă şi cu preocupări în folosul bisericii şi al parohiei.

În ultimii ani, de când a venit părintele Zaharia, acesta i-a acordat tot sprijinul pentru transpunerea în practică a marilor proiecte pe care acesta le-a iniţiat pe linia reînnoirii din temelii a bisericii-monument istoric.

Deşi aflat în funcţie de preot slujitor doar de trei ani, pr. Gheorghe Zaharia, consilier patriarhal, este cel mai activ în parohie. A absolvit Seminarul Teologic în 1979 şi Facultatea de Teologie în 1987. A fost hirotonit diacon şi preot în anul 1982, pe seama parohiei Făcăieni, din judeţul Ialomiţa, unde a slujit până în 1996, când a fost transferat la Bucureşti. Despre primii ani de slujire în Bucureşti şi despre realizările care au transformat Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ într-un important loc de pelerinaj în fiecare zi de marţi, părintele Zaharia ne-a spus:

„Înainte de a fi preot aici am slujit la biserica «Sf Gheorghe» - Griviţa, împreună cu părintele Dumitru Găină, unde mi-am şi început «ucenicia», ca să zic aşa, pentru Capitală. Acolo am învăţat multe lucruri în ceea ce priveşte arta construcţiilor, pentru că acolo am şi avut foarte multe lucrări de executat, dintre care aş aminti: reparaţiile la exteriorul bisericii, restaurarea picturii, construcţia unei noi şi frumoase capele, a unui nou lumânărar, amenajarea de grupuri sanitare, înzestrarea cu instalaţii de aer condiţionat, cu mobilier, cu centrală termică etc. Îndeplinind însă şi sarcini la Patriarhie, în calitate de consilier patriarhal, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a rânduit să fiu mai aproape de Palatul Patriarhiei, distanţa din Griviţa fiind prea mare pentru a îndeplini în bune condiţii sarcinile şi într-o parte şi în alta. Iar post liber, la o biserică centrală, era numai la «Sf. Antonie cel Mare», unde preotul Dinu trecuse la Domnul. Aşa am ajuns aici, pe 25 martie, 2005, de Buna Vestire, unde a trebuit să o iau de la zero. Dar poate că aşa ne e dat nouă, preoţilor, nu numai să slujim la altar, ci şi să ctitorim lăcaşuri de cult pe unde trecem.

Venind la Biserica «Sf. Antonie cel Mare», iarăşi am început cu lucrări destul de mari şi de importante. Şi mai ales problematice, pentru că aveam de executat lucrări la cea mai veche biserică din Bucureşti, unul dintre cele mai importante monumente istorice din Capitală. Or, la un astfel de obiectiv nu sunt atât de grele lucrările de făcut pe cât sunt obţinerea avizelor, luarea aprobărilor de la diferite structuri ale administraţiei centrale şi de sector, direcţii ministeriale, regii şi tot felul de furnizori de servicii. La o aşa biserică-monument istoric nu poţi muta nici o cărămidă fără să ai câteva zeci de aprobări pe care, dată fiind birocraţia oraşului, nu le obţii decât după ce baţi luni şi luni pe la diferite uşi. Şi, bineînţeles, dacă ai toate documentaţiile, proiectele, memoriile tehnice şi expertizele specialiştilor întocmite aşa cum cere legislaţia. Spre exemplu, primul lucru de care m-am izbit a fost faptul că biserica nu era prevăzută, din construcţie, cu uşă de acces la sfântul altar. Era o mare dorinţă şi a preoţilor de dinainte, nu numai a mea, să avem uşă de acces din exterior la altar, deoarece, mai ales în zilele de marţi, pe timpul slujbelor, cu biserica arhiplină, noi rămâneam pur şi simplu blocaţi în altar. Dacă mai adăugam şi faptul că la intrare exista un singur rând de uşi, cu deschidere spre interior, vă închipuiţi pericolele în caz de incendiu, de cutremur sau de alte catastrofe“.

Din data de 21 noiembrie a.c., Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ are încă un preot slujitor, în persoana pr. Ciprian Apetrei, consilier patriarhal, directorul postului de radio Trinitas. Cu prilejul instalării sale ca preot la această biserică, pr. Ciprian Apetrei a declarat: „Vreau să ajut pe cât mai mulţi dintre credincioşii noştri să se mântuiască, pentru că preotul nu se poate mântui decât prin mântuirea credincioşilor.“

Niciun comentariu: