http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro http://coltisorderai.blogspot.ro
http://coltisorderai.blogspot.ro

BANNERE


EnterClick Toate retetele sunt pe Petitchef autor prezent pe gatesteinteligent Recensamantul Bloggerilor Reprezint Dobrogea in recensamantul Bloggerilor
Icoana brodata cu margele
Retete de mancaruri. Retete culinare.
...... ... Fericiti cei Prigoniti
... http://coltisorderai.blogspot.ro

luni, februarie 23, 2015

Ca în fiecare an, la ceas de seară, Dumnezeu ne cheamă să ne desprindem uşor din cursul firesc al vieţii de fiecare zi, să lăsăm grijile pentru câteva clipe şi să păşim cu inima smerită spre biserică pentru a participa la cea mai frumoasă şi înălţătoare rugăciune de căinţă – Canonul Sfântului Andrei Criteanul. 23 februarie - Se citeste prima parte

"Ajutor si acoperitor S-a facut mie spre mantuire. Acesta este Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul parintelui meu si-L voi inalta pe El, caci cu slava S-a preaslavit... "

 Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma! 
Imagini pentru canonul cel mare al sfantului andrei criteanul sa ne aduca pe drumul cel bun

Canonul este medicament, hrană şi balsam sufletului, având ca model viaţa sfinţilor, în drumul spre mântuire.
Canonul este o uşă deschisă spre lumina Învierii, în rugăciune, spre fapte bune şi pocăinţă, ca să ducem o viaţă curată, aşa cum Îi place lui Dumnezeu. 

,,...Rugăciune aduc şi cer să iau iertare!...”

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vei să te tulburi... Deșteaptă-te, dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea și toate le plinește...”

Ce bine-ar fi daca ne-am preocupa de cele bune, in loc de cele pierzatoare de timp!

Si aici nu ma refer la postatul de articole pe blog, pe facebook, ci la lucrarea noastra launtrica. Daca ne-am gandi mai mult la noi, la pacatele noastre, la starea noastra de pacatosenie, la faptul ca niciodata nu incetam sa pacatuim ci ne intinam mereu sufletele cu fel si fel de pacate, stiute si nestiute, vrute si nevrute, mai mari sau mai mici…
Viata Sf. Maria Egipteanca este o pilda pentru fiecare dintre noi – pilda de pocainta, pilda de smerenie, pilda de dreapta socotinta. Sa cugetam la faptele de pocainta si de smerenie ale sfintei mai des.
Mai ales, acum in Postul Mare, dar si in tot timpul anului, sa avem in minte rugaciunea Sf. Efrem Sirul, odata cu stradania noastra de a scoate din noi pacatul, oricare ar fi acela.

Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!Si devenind parca, poate, mai toleranti unii cu altii, mai ingaduitori...Dumnezeu sa lucreze in inimile noastre pocainta pentru pacatele noastre si iubirea pentru aproapele noastru!

Un post plin de foloase duhovnicesti!

O INCURAJARE DUHOVNICEASCA PENTRU CEI AFLATI IN SUFERINTA SI NECAZ:

 ,,Iar dacă te îndoieşti despre vreun lucru, sau despre boala trupească, sau despre, oarecare patimi sufleteşti, trebuie să te îngrijeşti singur, precum ştii. Căci îndoiala ce apare în cel ce a lăsat toate în grija lui Dumnezeu în cazul unei mici supărări, îl face să spună totdeauna: „Dacă m-aş fi îngrijit de trup, nu aş fi avut să sufăr astfel”. Dar cel ce se dă pe sine lui Dumnezeu din toată inima, trebuie să se predea pe sine Lui până la moarte. Căci El ştie mai mult decât noi ceea ce e de folos sufletului şi trupului nostru. Şi cu cât îl lasă să fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multă uşurare de păcatele săvârşite. Căci nimic nu cere Dumnezeu de la tine decât mulţumire şi răbdare şi rugăciune de iertare a păcatelor” (Sf. Varsanufie, Filocalia XI)

Iertarea zguduie fiinta omului.Cand cineva se asteapta la pedeapsa si primeste iertare, face ca sa umple cerul de sfinti...(Putine cuvinte,multa iubire si milostenie)

duminică, februarie 22, 2015

Începe Postul Mare - călătorie duhovnicească către Sf. Inviere. Să postim în pace și cu bucurie duhovnicească!


Postul Mare este un eveniment spiritual in viata noastra, o perioada de pregatire deosebita. Este mare nu doar prin lungime, ci este mare tocmai prin importanta sa deosebita. Postul, in aceasta perioada, ne ofera bucuria de a trai impreuna cu Hristos, pornind intai de la cainta ta, pentru ca Postul Mare trezeste in noi acea tristete evlavioasa, acea tristete potolita, acea blanda tristete. Postul de bucate cu postul de pacate este o lupta impotriva diavolului, impotriva satanei, lupta care aduce biruinta. Cel mai important lucru este ca sa simtim o izbanda, sa simtim ca intr-adevar postul este pentru noi o jertfa plina de bucurie.

Când un om plecă în călătorie, el trebuie să știe unde merge.  Așa este și omul care călătorește în timpul Postului Mare. Înainte de toate Postul Mare este o călătorie duhovnicească și destinația sa este Paștele Sărbătoarea Sărbătorilor.
        Pentru mulți creștini ortodocși, postul constă într-un anumit număr de reguli și prescripții formale, mai ales negative: abținerea de la anumite alimente, interzicerea dansului, poate și a filmelor de cinema. Noi suntem destul de departe de adevăratul duh ala Bisericii, încât este aproape imposibil să înțelegem că Postul Mare cuprinde în sine și altceva, fără de care toate aceste prescripții pierd o mare parte din sensul lor. Despre acest ” altceva„ se poate spune că este ca o atmosferă, ca un climat în care intrăm: mai înainte de toate o stare a sufletului și a inimii,  care timp de șapte săptămâni, pătrunde întreaga noastră viață.
        Scopul postului este în atingerea inimii, pentru ca aceasta să se poată deschide relațiilor duhului, pentru a simți foamea și setea tainică a comuniunii cu Dumnezeu.
        Postul Paștelui este așezat în cinstea Patimilor Domnului și  ne amintește de postul de 40 de zile al Mântuitorului în pustiu, înainte de a ieși în lume pentru propovăduirea Evangheliei (Mt. 4,2; Lc. 4,2). E totodată vreme de pregătire pentru post, rugăciune și pocăință pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup și Sânge, întrucât, de obicei, până la Sfintele Paști se împărtășesc toți credincioșii.
        Cu o deosebită evlavie trebuie să petrecem prima săptămână din post (săptămâna mare), în care în toate bisericile se săvârșesc rugăciuni zilnice deosebite prin care ne întărim în credință spre a parcurge timpul postului și ultima săptămână (săptămâna patimilor) în amintirea sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

        Să începem acest post iertând ca să fim iertați, plini de dragoste, de credință și de nădejde, și înfricoșându-ne, umilindu-ne și îndreptându-ne cu vrednicie și cu sfințenie să împlinim întru toate voia lui Dumnezeu.
Sfaturi pentru post
Sfântul Vasile cel Mare foarte frumoase sfaturi ne-a dat pentru post. Şi prima grijă este aceea de a nu posti doar de la mâncare.   
“(...) Postul e un dar din bătrâni. Nu s-a învechit, nici n-a îmbătrânit. E totdeauna nou, e veşnic în floare. (...) Legea postului a fost dată în paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti: «Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului». Cuvântul «nu mâncaţi» este o lege a postului şi a înfrânării. (...). Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. (...)
N-am postit şi am fost alungaţi din rai! Să postim, dar, ca să ne întoarcem în rai! Nu vezi că Lazăr a intrat prin post în paradis/ Nu imita neascultarea Evei! Nu lua din nou ca sfătuitor pe şarpe, care ne sfătuieşte să mâncăm, ca să ne cruţăm trupul! Nu-ţi găsi scuza în boala trupului sau în slăbiciune! Nu-mi spune mie scuzele! Spune-le Lui Dumnezeu, Care ştie totul!(...)
Postul naşte profeţi, întăreşte pe cei puternici. Postul înţelepţeşte pe legiuitori. Postul este bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al  trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţiu pentru atleţii credinţei. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăş al înfrânării, creator al castităţii. În timp de război face eroi, iar în timp de pace propovăduieşte liniştea. Pe credincios îl sfinţeşte, iar pe preot îl desăvârşeşte.(...) Dar nu mărgini folosul postului numai la îndepărtarea de mâncare! Adevăratul post stă în îndepărtarea de păcate. (...)Pentru cei ce postesc de bunăvoie, postul le este folositor tot timpul, pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post. (...)
În fiecare biserică îngerii scriu pe cei ce postesc. Ia aminte, dar, ca nu cumva din pricina unei mici plăceri pe care ţi-o dau bucatele, să suferi paguba de a nu fi înscris de înger, fugind dinaintea celui care înrolează ostaşi. E mai mică primejdia când un ostaş aruncă pavăza şi fuge, decât atunci când un creştin aruncă postul, arma cea tare şi puternică.(...) Îndură, dar, toate suferinţele, ca un bun ostaş! Luptă-te după toate regulile luptei, ca să fii încununat, ştiind bine cuvintele apostolului: Tot cel ce se luptă, se înfrânează la toate.” 

Sfântul Siluan
“Despre cât trebuie să mâncăm”
Trupul poate fi veştejit repede prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă.
Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile ca şi nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Socotesc că trebuie să mâncăm atât, încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie întotdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea.”

Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne si Stãpânul vietii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe 
[deznãdejde, “abattement” in fr., n.tr.
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit,
al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împãrate,
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.


Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetatã de trei ori si însotitã de trei metanii mari, închinãciuni cu fruntea pânã la pãmânt. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocãinta ca eliberare a noastrã de sub toatã stãpânirea acestei lumi.




Doamne si Stãpânul vietii mele

"Doamne" sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare "Stãpânul vietii mele". El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. "Stãpân", aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest "stãpân" rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã".
Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este "Stãpânul vietii mele", pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai pãcãtui".
Nu exist decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. În acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.

Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie
Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.
"Trândãvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este "pãcatul de cãpetenie". "Uitarea", adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de "lumina vietii", cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.
Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.
Aceastã "trândãvie", aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.
Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul "iubirii de stãpânie" sau în cel al "grãirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt - pentru cã întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.
De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.
Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?
În ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.
Trãim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.
De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.

Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.
În fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. "Virtutile" pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.
"Curãtia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã - durere si apoi uimire - pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un "bãtrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.
Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.
Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântãrilor" unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite - cãci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cãutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.
"Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: "Învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor" (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.
Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume - sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).
Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.
Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste Învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã "toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã" (1 Cor. 13, 7).
Pãrintii au amintit adesea de "rãbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor "de camerã", el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.
"Rãbdare în azur" sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:
"Fiecare atom de liniste
Este sansa
Unui fruct copt".
Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de "patimile" nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la "dragostea nebunã" a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine "un sãrac plin de iubire frãteascã" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui HristosSf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sãrac plin de iubire frãteascã", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.
Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse,Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.
Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevãr, dacã Îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).
Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor!
Amin
Ultima cerere denuntã, dã pe fatã una dintre formele cele mai îngrozitoare ale pãcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: sã te justifici încriminând, sã te autodivinizezi osândind, sã urãsti, sã dispretuiesti, sã desfiintezi cu constiinta curatã a dreptului.
"A-ti vedea greselile” înseamnã sã te supui primului îndemn evanghelic: "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungã întunericul din noi. Omul care se descoperã astfel si ale cãrui minte si inimã - care se identificã în Biblie - se cerceteazã pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rãtãciri, a pierzãrii în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stãpâneste deja, a prãpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înãbusim, dar care se exprimã în ura fatã de aproapele, în nevoia nebunã de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacã cugetarea la moarte este însotitã nu de batjocurã, ci de credintã, ea va da la ivealã, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depãsitã: pãcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sã judec, ci sã salvez.
"A-ti vedea pãcatele" nu înseamnã sã stai sã socotesti orice cãlcare de poruncã, ci sã te simti sufocat, înecat, pierdut si zbãtându-te zadarnic în aceastã pierzanie, sã întelegi cã ai trãdat iubirea si sã te dispretuiesti pe tine însuti. Înseamnã sã te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Sã mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regãsi în casa Tatãlui. "Mai mare lucru este sã-si vadã cineva pãcatele decât sã învieze din morti", spune o vorbã veche. Cãci a-ti vedea pãcatele înseamnã sã treci prin cea mai cruntã moarte, în timp ce, dupã renasterea prin botez, viata sporeste în tine fãrã sã-ti dai seama, pentru cã ai devenit un "fãcãtor de pace"; mãcar cã trebuie "sã-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.
Cel care-si vede pãcatele si nu-l judecã pe fratele sãu va putea într-adevãr sã-l iubeascã. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu cã omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Tainã si Iubire, dar mai stiu cã aceastã iubire se poate schimba în urã. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cãci ea este rodul harului Tãu.
Sã binecuvântãm, deci, sã încercãm sã devenim nu fiinte de posesiune – care stãpânesc si sunt stãpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fãrã margini a binecuvântãrii: sã-L binecuvântãm pe Dumnezeu care ne binecuvinteazã, sã binecuvântãm tot ceea ce existã, în lumina Sa, fãrã sã uitãm cã binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grãire în desert" trebuie sã devinã "binefacere". Da, sã punem în practicã binecuvântarea primitã, sã ne supunem la tot ce este viatã, pentru a o împlini si pentru ca ea sã devinã binecuvântare.
Rugãciunea sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hranã a trupului, ci si de toropealã a sufletului, pentru ca sã nu mai trãim numai cu pâine (imagini, sunete, provocãri), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sã postim de patimi, de dorinta de a stãpâni si de a osândi, pentru a atinge adevãrata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scãrarul: Fii ca si un împãrat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugã: Fã aceasta, si face" (Scara 7, 3).

Traducere: Ileana Grigore.
Din volumul: Olivier Clement, Trei rugãciuni:Tatăl nostru, Rugãciunea Împãrate ceresc, Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul 
Aparitie: Editura Reîntregirea din Alba-Iulia


Vecernia iertării, uşa Postului Mare - prima slujbă a Postului mare - Acestă vecernie se săvârșește în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, iar în cadrul ei slujitorii și credincioșii își cer iertare unii de la alții, pentru a intra cu inimile curate în Post.Să aveţi un post bun! 22 februarie


Ma rog sa ma iertati pentru neputintele mele, pentru toate cele stiute si nestiute.

IERTATI-MA!

DOMNUL SA NE IERTE SI SA NE AJUTE SA NE INCALZIM INIMILE,SA IERTAM, SA FIM IERTATI SI SA AVEM UN POST CU BUCURIE SI FOLOS DUHOVNICESC!

DOAMNE AJUTA!

Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica si unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra. (Matei 6, 14-21)

Suntem in pragul Sfantului si Marelui Post. Duminica iz­gonirii lui Adam din Rai, ultimul popas inaintea duhovnicestii ofensive, ne pune la inceputul vietii noastre pacatoase pe pa­mant.Suntem izgoniti din Raiul desfatarii din pricina neas­cultarii, a mandriei si a neinfranarii. Viata cu sudoare, cu chinu­ire, cu necazuri si lacrimi se incheie cu intoarcerea in pamantul din care am fost luati, cu moartea, plata pacatului.


Starea lui Adam cel izgonit, care este si starea noastra, se oglindeste in cantarile pline de umilinta ale Duminicii.
„Sezut-a Adam in preajma Raiului, si de goliciunea sa plangand, se tanguia:Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene, si am fost furat de ea si de marire m-am departat. Vai mie, celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie. Ci, o raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta…”(Vecernie).
Adam cu plangere a strigat: Vai mie, ca sarpele si femeia de la dumnezeiasca indrazneala m-au izgonit si din desfatarea raiu­lui mancarea din pom m-a instrainat. Vai mie, cel ce eram odinioara imparat tuturor fapturilor lui Dumnezeu celor paman­testi, acum rob m-am facut dintr-o sfatuire fara de lege. Si cel ce eram oarecand cu slava nemuririi imbracat, cu piele de omoraciune, ca un muritor, jalnic sunt imbracatVai mie, ce plangere voi lua intr-ajutor! Ci tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pamant m-ai facut, imbracandu-Te cu milostivirea, din ro­bia vrajmasului scoate-ma si ma mantuieste!”
De aceea, nevointele, intristarea si plangerea postului sunt si o intristare si tanguire pentru Raiul pierdut si pe care cu mul­te suferinte se cade sa-l redobandim(F. Ap. 14, 22).
Evanghelia duminicii, de la Sf. Liturghie, ne aduce aminte, iarasi, de cele doua mari fapte:smerenia si dragostea, care sunt temeiul a toata fapta buna.
Postul, impreuna cu rugaciunea si toate nevointele legate de dansul, poate fi zadarnicit de vrajmasul daca nu suntem cu luare aminte. De aceea, ne invata Mantuitorul:
“Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc… tu insa, cand postesti, unge capul si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamsnilor ca postesti“ (Matei 6, 16-18).
Sa nu uitam lectia din pilda vamesului si fariseuluicand postim. Sa lucram cu dragoste nevointele postului, dar sa le acoperim si sa le pazim cu smerenie. Vestejirea fireasca a trupului sa o impodobim cu veselia inimii si a fetei, gandindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului si spalarea fetei nu trebuie luate in litera, ci cu un inteles duhovnicesc. Sf. Maxim Marturisitorul ne arata ca fata este icoana intregii noastre vieti, iar capul este simbolul mintii. Deci, a spala fata inseam­na a ne curati viata de toata intinaciunea pacatului, iar a unge capul inseamna a face mintea sa straluceasca de cunostinta dum­nezeiasca (Filocalia, vol. II, p. 232).
Grijile lumesti, de obicei, rapesc omului toata vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai ramane nici un ragaz. Dar grijile trebuie proportionate cu insemnatatea lucrului respectiv. De aceea ne indeamna iarasi Mantuitorul:
Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer… ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra” (Matei 6, 19-21).
Averile pamantesti, fata de comoara mai scumpa decat toata lumea a sufletului, nu merita atentia care li se da. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijirii de suflet i se cuvine intaietatea, deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mantuitoare, nu trebuie zadarnicita cu grijirea de multe a celor pamantesti.
In chip deosebit, Sf. Evanghelie ne atrage atentia asupra al­tei laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei sufletesti si anume asupra iertarii aproapelui, care este o mare fapta buna si bine placuta lui Dumnezeu. Asa de mult tine Mantuitorul la iertarea aproapelui, incat fara de ea nici El nu ne iarta pacatele noastre.
„De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresalele voastre” (Matei 6, 14-15).
Desi tot pacatul este impotriva lui Dumnezeu si numai de la El putem dobandi iertarea, totuside pacatul fata de aproapele, Dumnezeu nu ne iarta fara aprobarea acestuia. De aceea, cand cerem iertare cuiva pe care l-am suparat cu ceva, el raspunde:„Dumnezeu sa te ierte!”, adica: iata, eu te-am iertat, de acum poate si Dumnezeu sa te ierte. Si numai asa ne iarta. Fiindca pentru innoirea noastra sufleteasca in primul rand avem nevoie de iertarea pacatelor de la Dumnezeu, ostenelile postului urma­resc si acest lucru.Dumnezeu, in marea Lui iubire de oameni, ne cere si El ceva in schimbul iertarii de care avem nevoie: „Voiesti sa-ti iert pacatele cele multe? Ti le iert cu o conditie: sa ierti si tu gresalele aproapelui tau”. Iar noi in rugaciunea dom­neasca din fiecare zi, ne angajam fata de Dumnezeu sa facem acest lucru: „Iarta-ne Doamne, gresalele noastre, ca si noi ier­tam gresitilor nostri”. Fara de aceasta iertare, nu ne iarta nici Dumnezeu pe noi.
Nu numai ca nu ne iarta, dar nici faptele cele bune nu ni le primeste. Ne-o spune limpede tot Mantuitorul Hristos:
„De-ti vei aduce darul tau la Altar si acolo-ti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa acolo darul si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si apoi venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24).
Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar. De aceea Sfintii Parinti mai numesc postul si zeciuialao zeciuiala de fapte bune pe care o dam lui Dumnezeu pentru in­treaga curgere a anului. Darul insa, pentru a putea fi primit trebuie sa indeplineasca conditia evanghelica a darului, sa fim impacati cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti, care se face in aceasta duminica dina­intea postului, care se numeste si „Duminica iertarii”La sfar­situl vecerniei, toti parintii si fratii, precum si crestinii de fata isi cer iertare unii altora: „Iarta-ma frate!”, „Dumnezeu sa te ierte!”Tot asa fac si crestinii, se iarta cu cei din casa, cu vecinii si cu cei care nu au vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dum­nezeu darul ostenelilor postului.
Iertarea aproapelui insa, mai are un dar. Fiindca viata noas­tra este un nesfarsit sir de greseli, pocainta si virtutile noastre sunt nedesavarsite pentru a putea cu ele dobandi iertarea deplina. Dumnezeu, in marea Sa milostivire, pentru mantuirea noastra, ne-a pus la indemana calea cea mai lesnicioasa: iertarea fratelui.
Pilda fratelui lenevos din Pateric este mult mai grai­toare in aceasta privinta.
Aproape de un batran, traia un frate cam trandav in nevointa. Venindu-i vremea sa moara, stateau langa dansul mai multi frati. Batranul, vrand sa-i foloseasca, vazand pe acela ca se duce din trup vesel si cu bucurie, i-a zis:
„Frate, noi toti stim ca nu prea ai fost osardnic la nevointe, si de unde cu asa osardie te duci?”
Si i-a raspuns fratele:
„Crede, parinte, adevarul graiesti, insa de cand m-am facut monah, nu stiu sa fi judecat sau sa fi tinut pomenire de rau asupra cuiva, ci de s-a intamplat vreo prigonire cu cineva, intru acel ceas m-am impacat cu el. Deci voi sa zic lui Dumnezeu: Stapane, Tu ai zis: «Nu judecati si nu veti fi judecati»; si:«iertati si vi se va ierta voua».
Deci i-a zis lui batranul:
„Pace tie, fiule, ca fara osteneala te-ai mantuit” (p. 380).
Iata de cate daruri este pricinuitoare iertarea aproapelui:
-  ne aduce de la Dumnezeu iertarea pacatelor,
-  ne face bine primite faptele cele bune,
-  ne agoniseste cu lesnire mantuirea.
Si pe buna dreptate, pentru ca iertarea aduce pace intre oameni, inlatura vrajba, pentru care lucru a trebuit sa Se intru­peze Insusi Fiul lui Dumnezeu.
Cu acestea, suntem gata pentru ostenelile sfantului post. Vremea indelungata de pregatire ne-a pus la indemana toate cele trebuitoare pentru aceasta calatorie a bunatatilor. Astfel:
-  suntem imbracati cu mantia smereniei,
-  avem toiagul nadejdii celei bune,
-  cu ochii tinta la ceasul judecatii,
-  cu cugetul la moarte,
-  intariti de pilda marilor luptatori ai duhului,
-  cu nadejdea la frumusetea rasplatirii,
-  iertati si impacati cu aproapele.
“Sosit-a vremea, inceputul luptelor celor duhovnicesti, bi­ruinta cea impotriva dracilor, infranarea cea intr-armata, po­doaba ingerilor, indrazneala cea catre Dumnezeu…”.
„Calatoria virtutilor s-a deschis. Cei ce voiti sa va nevoiti intrati, incingandu-va cu nevointa cea buna a postului; ca cei ce se lupta dupa lege, dupa dreptate se incununeaza. Si luand toata intr-armarea crucii, sa ne luptam impotriva vrajmasului, ca un zid nestricat tinand credinta, ca o platosa rugaciunea si ca un coif milostenia. In loc de sabie, postul care taie toata rautatea cea de la inima...”‘.
„Stralucit-a darul Tau, Doamne, stralucit-a luminarea su­fletelor noastre. Iata vreme bine primita, iata vremea pocaintei. Sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii. Ca trecand noianul cel mare al postului, sa ajungem la Invierea cea de-a treia zi a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce mantuieste sufletele noastre”.
Doamne si Stapanul vietii mele,
duhul trandaviei,
al grijii de multe,
al iubirii de stapanire si al grairii in desert
nu mi-l da mie;
iar duhul curatiei,
al gandului smerit,
al rabdarii si al dragostei,
daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa, Doamne, Imparate,
daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele
si sa nu osandesc pe fratele meu,
ca binecuvantat esti in vecii vecilor.
Amin!
(din: Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”Editura Doxologia, Iasi, 2012)

Evanghelia Mantuitorului Hristos nu spune sa nu fii vazut de oameni ca postesti, ci spune clar sa nu postesti pentru a fi vazut de oameni! Deci sa nu ai aceasta motivatie in mintea si in inima ta cand postesti.


Din postul de 40 de zile al Mantuitorului Iisus Hristos invatam sa ne infranam si sa luptam duhovniceste, pentru a birui pacatul ca mod de existenta egoista si aroganta. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, si anume lacomia dupa bunurile materiale, pofta de stapanire a lumii acesteia si iluzia slavei desarte, adica supraevaluarea de sine a omului. In concluzie, Mantuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmarii egoiste a omului care se separa de Dumnezeu, prin neascultare si uitare de El, deoarece omul se poate mantui numai prin iubire smerita fata de Dumnezeu si de aproapele.

sâmbătă, februarie 21, 2015

Somon in folie de aluminiu preparat rapid pe gratar si garnitura de broccoli



Fiind si astazi dezlegare la peste m-am gandit sa pregatesc ceva rapid, gustos si sanatos...

Am marinat bucatile de somon in zeama de lamaie, o lingura de ulei de masline,un praf de nucsoara rasa, rozmarin si piper alb dupa gust timp de 5 minute. 

Sarea se presara deasupra preparatului final ( e bine sa folositi daca aveti la indemana sare de mare sau sare roz de Himalaya).







Inainte de marinare...








Dupa marinare...















Fiecare bucata de somon se aseaza pe o bucata de folie de aluminiu unsa in prealabil cu putin ulei de masline.Deasupra pestelui asezam un catel de usturoi zdrobit cu palma, ardei gras verde,turnam cu lingurita putin sos in care s-a marinat pestele si impachetam pachetelele sau pliculetele stranse bine la capete.


Gratarul se incinge si se  unge in prealabil cu putin ulei inainte de a aseza pachetelele sau pliculetele cu somon. 
Se coc cca 5-8 minute pe fiecare parte la foc mediu . Cand este gata oprim focul si lasam sa se odihneasca 2-3 minute inainte de a fi servit.




Pentru garnitura am inabusit intr-o tigaie de ceramica Delimano cateva buchetele de broccoli congelat. Am incins tigaia, am asezat buchetelele, le-am stropit cu cateva picaturi de ulei de masline pentru aroma si stralucire. La sfarsit am presarat putina nucsoara si zeama de lamaie. 

In aceasta tigaie a iesit un broccoli natur, crocant care si-a pastrat culoarea, prospetimea si savoarea. In plus a fost gata intr-un timp record





Shake din lapte de migdale, ananas si banane











Un shake delicios, sanatos si plin de vitamine si energie...
Cu epidemia asta de gripa trebuie sa avem mai mare grija de noi ...


Ingrediente:

- lapte de migdale in functie de consistenta dorita
- 2  banane 
- jumatate de ananas (cca 200 g) 
- 10 migdale neprajite pentru mixat 
- migdale pentru decor 
- sirop de agave dupa gust pentru cei care prefera acest preparat indulcit

Mod de preparare: 

Ananasul si bananele se taie bucati. Adaugam in blender bucatile de ananas impreuna cumigdalele, apoi se adauga bananele . Dupa ce s-au mixat se toarna lapte de migdale si sirop de agave dupa gust si consistenta dorita.  
Pentru decor am folosit migdale.






joi, februarie 19, 2015

SA-L AJUTAM IMPREUNA PE ALEXANDRU-MIHAI !

istoricul bolii :
http://valentinaghidculinar.blogspot.ro/2012/11/ajutati-l-din-nou-pe-alexandru-calvarul.html

http://valentinaghidculinar.blogspot.ro/2013/08/ajutati-l-din-nou-pe-alexandru-calvarul.html

ORICE AJUTOR ,FIE EL CAT DE MIC  ESTE BINEVENIT PENTRU A PUTEA CONTRIBUI IMPREUNA LA SALVAREA LUI ALEXANDRU-MIHAI RICIU. LA VARSTA DE 15 ANI A SUFERIT DE O BOALA NECRUTATOARE ...  CANCER OSOS !
CAND A CREZUT CA TOTUL VA INTRA PE UN DRUM NORMAL  A FOST DIAGNOSTICAT DE DOUA SAPTAMANI CU  LEUCEMIE.
MULTUMIM PE ACEASTA CALE TUTUROR CELOR CARE AU DONAT DIN PUTINUL LOR PENTRU A-L AJUTA PE ALEXANDRU-MIHAI RICIU IN CRUNTA BATALIE PE CARE ALEXANDRU A DUS-O ANI IN TOTI ACESTI ANI ...
NE ESTE GREU SA PRONUNTAM SAU SA SCRIEM NUMELE ACESTEI CUMPLITE BOLI, DAR TREBUIE SA RECUNOASTEM CA ESTE CRUDA REALITATE CU CARE SE CONFRUNTA ALEXANDRU SI FAMILIA LUI.


IN ACEST MOMENT ALEXANDRU ESTE INTERNAT INTR-UN SPITAL DIN BUCURESTI, UNDE ORELE DE CURS AU FOST INLOCUITE CU SEDINTELE DE CHIMIOTERAPIE. VA PUTETI IMAGINA  PRIN CE TRECE  IN ACESTE CLIPE... VIATA LUI, VISELE LUI, PREGATIREA PENTRU BACALAUREAT, ADMITEREA LA FACULTATE, SE SCURG PE UN PAT DE SPITAL...

COLEGII,CADRELE DIDACTICE,ARHIEPISCOPIA TOMISULUI, ENORIASII,PREOTII SI SLUJITORII BISERICII "NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL " CONSTANTA  AU CONTRIBUIT SI S-AU IMPLICAT DEOPOTRIVA IN  CAMPANIILE  UMANITARE ORGANIZATE PENTRU ALEXANDRU-MIHAI.

CEI CARE DORESC SA-L  AJUTE IN CONTINUARE  PE ALEXANDRU O POT FACE DONAND IN CELE DOUA CONTURI DESCHISE PE NUMELE BUNICULUI LUI ALEXANDRU-MIHAI, SI ANUME:

SAPRAGA CONSTANTIN  CONT EURO
RO 28 ING B 0000999902732800 ING-BANK MV AMSTERDAM SUCURSALA BUCURESTI
SOSEAUA KISELEFF NR.11-13 SECTOR 1 BUCURESTI


SAPRAGA CONSTANTIN CONT RON
RO 98 ING B 0000999902732801 ING-BANK MV AMSTERDAM SUCURSALA BUCURESTI
SOSEAUA KISELEFF NR.11-13 SECTOR 1 BUCURESTI

Angela Şapraga - bunică TELEFON - 0729/783.157


ALEXANDRU - MIHAI ARE URGENT NEVOIE DE AJUTOR  FINANCIAR  ATAT PENTRU TRATAMENT  CAT SI PENTRU INTERVENTIILE CHIRURGICALE CARE VOR URMA IN TARA SI IN STRAINATATE ...

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE !


Descoperire cruciala pentru milioane de oameni: cercetatorii au descoperit comutatorul prin care pot stopa bolile autoimune!

Cercetătorii britanici au descoperit o metodă prin care vor putea să oprească evoluţia bolilor autoimune, deschizând astfel drumul către obţinerea unor tratamente eficiente pentru persoanele diagnosticate cu scleroză multiplă, diabet de tip 1, boala Basedow-Graves şi lupus eritematos.
Cercetătorii de la Universitatea Bristol din Marea Britanie consideră că studiul lor reprezintă o descoperire importantă care ar putea ameliora vieţile multor milioane de persoane din lume.
Ei au pus la punct o metodă prin care pot să oprească celulele sistemului imunitar atunci când acestea atacă ţesuturile sănătoase din organism.
Oamenii de ştiinţă au descoperit felul în care celulele se transformă din agresive în protectoare şi felul în care sistemul imunitar al organismului distruge ţesuturi sănătoase din greşeală.
Comunitatea ştiinţifică speră ca această descoperire să ducă la folosirea pe scară largă a imunoterapiei cu antigen specific ca tratament de bază contra multor boli autoimune.
Printre bolile care ar putea fi stopate în acest fel se numără scleroza multiplă, diabetul de tip 1, boala Basedow-Graves şi lupusul eritematos.
Scleroza multiplă afectează circa 2,5 milioane de persoane pe plan mondial.
Studiul a fost finanţat de Wellcome Trust şi coordonat de David Wraith, profesor la School of Cellular and Molecular Medicine.
În cadrul acestei cercetări, oamenii de ştiinţă britanici au putut să selecteze acele celule care cauzează bolile autoimune, reuşind să scadă agresivitatea acestora contra ţesuturilor sănătoase din corp şi să le transforme în celule capabile să protejeze corpul în faţa bolilor.
Acest tip de “conversie” a mai fost utilizat anterior contra alergiilor, în cadrul unui tratament cunoscut sub denumirea “desensibilizare alergică”.
Prin administrarea unor fragmente dintr-o proteină se obţine corectarea răspunsului autoimunitar. Tratamente eficiente vor putea fi obţinute în viitor prin creşterea graduală a dozei de antigen injectată.
Obiectivul terapiei vizează reinstaurarea autotoleranţei, o stare în care sistemul autoimunitar al unui individ îşi ignoră propriile celule, dar rămâne complet înarmat împotriva infecţiilor.

marți, februarie 10, 2015

Astăzi 10 februarie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sfântul Sfinţitul Mucenic Haralambie. Pomenirea Sfintelor Muceniţe şi Fecioare:Valentina şi Enata.Tot in aceasta zi Biserica Ortodoxa il pomeneste si pe Mucenicului Pavel. LA MULTI ANI BINECUVANTATI TUTUROR SARBATORITILOR ACESTEI SFINTE ZILE


Sf.Mc.Haralambie este socotit drept izbăvitor de boli,necazuri şi de molime .

Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a rãspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, cãlãuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armatã Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecãţii, unde el şi-a mãrturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli.
În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor sãi, spunând: "Vã mulţumesc, fraţilor, cã mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte sã se uneascã cu veşnicia!"
Vãzând cã sfântul rabdã durerile fãrã sã scoatã vreun cuvânt rãu, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tãierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au vãzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lãudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.
Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de torturã, începând sã-l rãneascã pe sfântul martir, când deodatã mâinile i-au cãzut ca secerate de sabie, rãmânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţã pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafã.
Luchie l-a implorat pe sfânt sã-l salveze cu rugãciunile sale şi sã se milostiveascã de el, iar martirul în bunãtatea sã s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a cãzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat sã-l boteze.
Luchie i-a spus despre cele întâmplate împãratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împãratul a ordonat sã fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împãratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut sã-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rãmas nevãtãmat.
La cererea pãgânului împãrat, ca sã-i dovedeascã puterea Dumnezeului sãu, Sf. Haralambie a fãcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânãr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împãratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de douã ori la rând, într-un templu pãgân. Împãratul a mai dat ordin sã-i zdrobeascã sfântului gura cu pietre şi sã-i ardã barba dar sfântul a întors flãcãrile asupra chinuitorilor sãi.
Plin de rãutate drãceascã Septimiu Sever împreunã cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrãznind sã-L provoace pe Dumnezeu şi sã-L cheme sã vinã pe pãmânt sã-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşãtor, ridicându-i pe cei doi pãgâni în aer şi nu i-a lãsat pe pãmânt pânã când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi dupã ce şi-a revenit din sperieturã, împãratul a dat din nou ordine sã-l tortureze pe sfânt.
În cele din urmã, Sf. Haralambie a fost condamnat la tãierea capului cu sabia. În timpul rugãciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a vãzut pe Mântuitorul şi pe îngerii sãi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu sã aibã grijã de locul unde vor rãmâne moaştele sale, ca acel loc sã nu sufere niciodatã de foame sau boli, sã aibã prosperitate, pace, abundenţã de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc sã fie mântuite. Domnul i-a promis cã o sã-i îndeplineascã dorinţele şi S-a ridicat la cer împreunã cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multã onoare.
În hagiografia şi iconografia greacã Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintã ca episcop.

Dintre aceste două fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea    († între anii 235-238). Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos, şi ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioară fiind şi nesuferind să vadă neomenia şi cruzimea celor săvârşite, s-a umplut de îndrăzneală, şi când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc. După aceasta a fost adus la pătimire sfântul Pavel. Şi după ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţă cu el, a primit tăierea cinstitului sãu cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.







Sfânta Muceniţă Valentina, Sfântul Cuvios Pamvo și Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor









Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca un sfeșnic pururea luminos al lumii, stră­lucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai ri­sipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne mântuiască pe noi.

Troparul Sfintei Mucenițe Valentina – gl. al 4-lea
 Mieluşeaua Ta, Iisuse, Valentina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă rastignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre.


Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Despre numele Valentina
Numele de fata Valentina provine de la numele latin "Valentinus". Numele Valentinus s-a format prin derivare de la cuvantul latin “valens” care inseamna sanatos, puternic.

Valentina are semnificatia de "cel sanatos" sau "cel puternic" si este forma feminina a numelui de baiat romanesc Valentin.

Valentina este si nume de sfant (Sfanta Valentina) si se sarbatoreste de catre romani in zilele de 18 iulie si 10 februarie.

Numele Valentina este cel mai adesea purtat de fetitele italiene. Cu toate acestea este folosit si in Spania, Romania, Slovenia,  Rusia si Grecia.